Preamble: 1

(1)

întrucât, la 10 mai 1993, Consiliul adoptă Directiva 93/22/CEE privind serviciile de investiții în domeniul valorilor mobiliare (5); întrucât directiva în cauză este un instrument esențial pentru realizarea pieței interne în sectorul întreprinderilor de investiții;

(2)

întrucât Directiva 93/22/CEE stabilește norme prudențiale pe care întreprinderile de investiții trebuie să le respecte în permanență, inclusiv norme al căror scop este să protejeze, în cea mai mare măsură posibilă, drepturile investitorilor asupra fondurilor sau asupra instrumentelor care le aparțin;

(3)

întrucât, cu toate acestea, nici un sistem de supraveghere nu poate să ofere o protecție completă, în special în cazul comiterii unor fraude;

(4)

întrucât protecția investitorilor și păstrarea încrederii în sistemul financiar constituie un aspect important al realizării și al bunei funcționări a pieței interne în acest sector; întrucât, în consecință, este esențial ca, în acest scop, fiecare stat membru să dispună de un sistem de compensare a investitorilor care să garanteze un nivel minim armonizat de protecție, cel puțin pentru micii investitori, în cazul în care o întreprindere de investiții se află în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile față de clienții investitori;

(5)

întrucât, în consecință, micii investitori vor putea să achiziționeze servicii de investiții de la sucursale ale întreprinderilor de investiții din Comunitate sau în cadrul unei prestări de servicii transfrontaliere, cu aceeași încredere cu care le-ar achiziționa de la o întreprindere națională, știind că li se oferă un nivel armonizat de protecție în cazul în care o întreprindere de investiții s-ar afla în imposibilitatea de a-și îndeplini obligațiile față de clienții investitori;

(6)

întrucât, în absența unei astfel de armonizări minime și din preocuparea pentru protecția investitorilor, statele membre gazdă se pot considera îndreptățite să oblige întreprinderile de investiții din alte state membre care acționează prin intermediul sucursalelor sau în temeiul libertății de a presta servicii să adere la sistemul de compensare al statului gazdă, în cazul în care acestea nu sunt afiliate la nici un sistem de compensare a investitorilor în statul membru de origine sau în care sistemul menționat se consideră că nu oferă o protecție echivalentă; întrucât o astfel de exigență ar putea prejudicia funcționarea pieței interne;

(7)

întrucât, cu toate că majoritatea statelor membre dispun în prezent de mecanisme de compensare a investitorilor, aceste mecanisme nu includ, în general, toate întreprinderile de investiții care dețin autorizația unică prevăzută în Directiva 93/22/CEE;

(8)

întrucât, prin urmare, tuturor statelor membre ar trebui să li se impună să aibă unul sau mai multe sisteme de compensare a investitorilor, în care să fie inclusă fiecare dintre aceste întreprinderi de investiții; întrucât fiecare sistem trebuie să acopere fondurile și instrumentele deținute de către o întreprindere de investiții în raport cu operațiunile de investiții ale unui investitor și care, în cazul în care întreprinderea de investiții se găsește în imposibilitatea de a-și respecta obligațiile față de clienții investitori, nu pot fi restituite investitorului; întrucât acest lucru nu aduce atingere normelor sau procedurilor aplicabile în fiecare stat membru în ceea ce privește deciziile care trebuie luate în caz de insolvabilitate sau de lichidare a unei întreprinderi de investiții;

(9)

întrucât definiția unei întreprinderi de investiții cuprinde instituțiile de credit care sunt autorizate să ofere servicii de investiții; întrucât aceste instituții de credit trebuie să fie incluse, de asemenea, într-un sistem de compensare a investitorilor în ceea ce privește activitatea de investiții ale acestora; întrucât, cu toate acestea, nu este necesar ca aceste instituții de credit să fie incluse în două sisteme separate, în cazul în care un singur sistem îndeplinește atât cerințele prezentei directive, cât și ale Directivei 94/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 30 mai 1994 privind sistemele de garantare a depozitelor (6); întrucât, cu toate acestea, în cazul anumitor întreprinderi de investiții care sunt și instituții de credit, poate fi dificil, în unele cazuri, să se facă o distincție între depozitele reglementate de Directiva 94/19/CE și fondurile deținute în legătură cu activitatea de investiții; întrucât statele membre ar trebui să poată determina ce directivă se aplică acestor creanțe;

(10)

întrucât Directiva 94/19/CE permite unui stat membru să exonereze o instituție de credit de obligația de a participa la un sistem de garantare a depozitelor, în cazul în care instituția de credit respectivă participă la un sistem care protejează instituția de credit în sine și, în special, îi asigură solvabilitatea; întrucât, în cazul în care o instituție de credit care participă la un astfel de sistem este și o întreprindere de investiții, statelor membre ar trebui să li se permită, de asemenea, în anumite condiții, să exonereze instituția de credit în cauză de obligația participării la un sistem de compensare a investitorilor;

(11)

întrucât un nivel minim armonizat de compensare de 20 000 ECU pentru fiecare investitor ar trebui să fie suficient pentru a proteja interesele micilor investitori în cazul în care o întreprindere de investiții se află în incapacitatea de a-și îndeplini obligațiile față de clienții investitori; întrucât, prin urmare, este rezonabil să se stabilească nivelul minim armonizat de compensare la 20 000 ECU; întrucât, în conformitate cu Directiva 94/19/CE, ar putea fi necesare dispoziții tranzitorii limitate pentru a permite sistemelor de compensare să respecte această cifră, deoarece măsura se aplică și statelor membre care, la data adoptării prezentei directive, încă nu dispun de un astfel de sistem;

(12)

întrucât aceeași valoare a fost adoptată și de Directiva 94/19/CE;

(13)

întrucât, pentru a încuraja investitorii să își ia precauțiile necesare la alegerea întreprinderii de investiții, este rezonabil să li se permită statelor membre să le solicite investitorilor să suporte un procent din pierderea suferită; întrucât, cu toate acestea, un investitor trebuie să fie acoperit pentru cel puțin 90 % din orice pierdere, atâta timp cât compensația care îi este plătită este mai mică decât compensația minimă comunitară;

(14)

întrucât sistemele anumitor state membre oferă niveluri de acoperire mai ridicate decât nivelul minim armonizat de protecție din prezenta directivă; întrucât, cu toate acestea, nu pare să fie de dorit solicitarea unor schimbări în aceste sisteme în acest sens;

(15)

întrucât menținerea în Comunitate a unor sisteme care oferă niveluri de acoperire mai ridicate decât nivelul minim armonizat poate conduce, pe același teritoriu, la diferențe la compensare și la condiții de concurență inegale între întreprinderile naționale de investiții și sucursalele unor întreprinderi din alte state membre; întrucât, pentru a contracara aceste dezavantaje, sucursalele ar trebui să fie autorizate să participe la sistemele din țările lor gazdă, astfel încât să le poată oferi investitorilor aceeași acoperire care este oferită de sistemul din țările în care se află; întrucât este adecvat ca, în raportul său privind aplicarea prezentei directive, Comisia să indice în ce măsură sucursalele și-au exercitat această opțiune și orice dificultăți cu care întreprinderile sau sistemele de compensare a investitorilor s-au confruntat în aplicarea acestor prevederi; întrucât nu este exclusă posibilitatea ca sistemele statelor membre de origine să poată oferi și ele această acoperire suplimentară, în condițiile stabilite de aceste sisteme;

(16)

întrucât sucursalele întreprinderilor de investiții stabilite în alte state membre decât statele lor membre de origine care oferă niveluri de acoperire mai ridicate decât cele oferite de întreprinderile de investiții autorizate în statele lor membre gazdă pot perturba piața; întrucât nu este oportun ca nivelul sau aria acoperirii oferite de sistemele de compensare să devină un instrument concurențial; întrucât este necesar, prin urmare, cel puțin în perioada inițială, să se stipuleze că nici nivelul și nici aria acoperirii oferite de sistemul unui stat membru de origine investitorilor din sucursale aflate în alt stat membru nu trebuie să depășească nivelul sau aria maxime oferite de sistemul corespunzător din statul membru gazdă; întrucât orice perturbare a pieței trebuie examinată cât mai devreme, pe baza experienței acumulate și în lumina evoluției sectorului financiar;

(17)

întrucât, în cazul în care un stat membru consideră că anumite categorii de investiții sau de investitori, limitativ enumerate, nu necesită o protecție specială, acesta trebuie să le poată exclude de la beneficiul acoperirii oferite de sistemele de compensare a investitorilor;

(18)

întrucât, în mai multe state membre, sistemele de compensare a investitorilor se află în responsabilitatea unor organizații profesionale; întrucât, în alte state membre, există sisteme care au fost create și sunt reglementate prin lege; întrucât această diversitate de statut ridică o problemă numai în ceea ce privește obligația de a participa la și excluderea din aceste sisteme; întrucât, prin urmare, este necesar să se adopte măsuri pentru limitarea competențelor sistemelor în acest sens;

(19)

întrucât investitorul trebuie să poată fi compensat fără întârzieri excesive după stabilirea validității creanței sale; întrucât sistemul de compensare în sine trebuie să poată stabili o perioadă rezonabilă pentru prezentarea creanțelor; întrucât, cu toate acestea, faptul că perioada în cauză a expirat nu poate fi invocat împotriva unui investitor care, din motive întemeiate, nu și-a putut valorifica creanța în termenul stabilit;

(20)

întrucât informarea investitorilor cu privire la mecanismele de compensare este un element esențial al protecției investitorilor; întrucât articolul 12 din Directiva 93/22/CEE obligă întreprinderile de investiții să își informeze investitorii, înaintea încheierii unor tranzacții cu aceștia, despre posibila aplicare a unui sistem de compensare; întrucât, prin urmare, prezenta directivă trebuie să stabilească norme privind informarea investitorilor potențiali cu privire la sistemele de compensare care le acoperă activitatea de investiții;

(21)

întrucât, cu toate acestea, utilizarea nereglementată în materiale publicitare a unor trimiteri la valoarea și aria unui sistem de compensare ar putea afecta stabilitatea sistemului financiar sau încrederea investitorilor; întrucât statele membre ar trebui, prin urmare, să stabilească norme pentru limitarea acestor trimiteri;

(22)

întrucât, în principiu, prezenta directivă obligă fiecare întreprindere de investiții să participe la un sistem de compensare a investitorilor; întrucât directivele care reglementează admiterea oricărei întreprinderi de investiții al cărei sediu central nu se află într-un stat membru și, în special, Directiva 93/22/CEE, permit statelor membre să decidă dacă și în ce condiții permit sucursalelor acestor întreprinderi de investiții să funcționeze pe teritoriul lor; întrucât sucursale în cauză nu se vor bucura de libertatea de a oferi servicii în conformitate cu articolul 59 al doilea alineat din tratat, sau de dreptul de stabilire în alte state membre decât acelea în care sunt stabilite; întrucât, în consecință, statul membru care admite astfel de sucursale trebuie să decidă modul în care aplică principiile prezentei directive în cazul sucursalelor în cauză, în conformitate cu articolul 5 din Directiva 93/22/CEE și cu necesitatea de a proteja investitorii și de a menține integritatea sistemului financiar; întrucât este esențial ca investitorii sucursalelor în cauză să fie informați pe deplin asupra dispozițiilor care le sunt aplicabile în materie de compensare;

(23)

întrucât nu este indispensabil în prezenta directivă să se armonizeze metodele prin care sistemele de compensare a investitorilor sunt finanțate, pe de o parte deoarece costul finanțării acestor sisteme trebuie, în principiu, să fie suportat de către întreprinderile de investiții și, pe de altă parte, deoarece capacitățile de finanțare ale acestor sisteme trebuie să fie proporționale cu obligațiile lor; întrucât, cu toate acestea, acest lucru nu trebuie să amenințe stabilitatea sistemului financiar al statului membru în cauză;

(24)

întrucât prezenta directivă nu trebuie să aibă ca rezultat răspunderea statelor membre sau ale autorităților lor competente în fața investitorilor în cazul în care statele membre în cauză s-au asigurat că au fost instituite și recunoscute oficial unul sau mai multe sisteme pentru compensarea sau protejarea investitorilor, în condițiile prevăzute de prezenta directivă;

(25)

întrucât, în concluzie, un nivel minim de armonizare a mecanismelor de compensare a investitorilor este necesar pentru realizarea pieței interne pentru întreprinderile de investiții, deoarece va da posibilitatea investitorilor să facă afaceri cu aceste întreprinderi având o încredere mai mare, în special cu întreprinderile din alte state membre, și va face posibilă evitarea dificultăților cauzate de statele membre gazdă care aplică norme de protecție a investitorilor care nu sunt coordonate la nivel comunitar; întrucât o directivă comunitară obligatorie este singurul instrument adecvat pentru realizarea obiectivului dorit în absența generală a unor mecanisme de compensare a investitorilor cu un domeniu de aplicare corespunzător celui prevăzut în Directiva 93/22/CEE; întrucât realizează numai armonizarea minimă necesară, prezenta directivă permite statelor membre să impună o protecție mai largă sau mai ridicată, dacă doresc, și lasă statelor membre libertatea necesară cu privire la organizarea și finanțarea sistemelor de compensare a investitorilor,