Preamble: 1

(1)

Dispozițiile prezentului regulament sunt strâns legate între ele, deoarece se referă la cadrul de rezoluție prevăzut de Directiva 2014/59/UE, de la etapa de planificare a redresării și rezoluției unei instituții, trecând prin faza de intervenție timpurie și ajungând la momentul unei măsuri de rezoluție. Pentru a asigura coerența între aceste dispoziții, care ar trebui să intre în vigoare în același timp și să faciliteze procesul de rezoluție, este necesar ca instituțiile, autoritățile și actorii de pe piață, inclusiv investitorii care sunt rezidenți în afara Uniunii, să aibă o imagine cuprinzătoare și un acces compact la obligațiile și drepturile lor. Prin urmare, este de dorit ca standardele tehnice de reglementare relevante prevăzute de Directiva 2014/59/UE să fie incluse într-un singur regulament.

(2)

În continuarea definițiilor din Directiva 2014/59/UE, sunt necesare o serie de definiții specifice pentru termenii tehnici utilizați.

(3)

Normele uniforme privind informațiile minime care trebuie incluse în planurile de redresare ar trebui să ia în considerare, dar să nu împiedice competențele autorităților competente de a stabili obligații simplificate pentru anumite instituții în ceea ce privește conținutul și detaliile planurilor de redresare, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2014/59/UE.

(4)

Astfel de norme uniforme ar trebui să precizeze în mai mare detaliu, fără a aduce atingere vreunei obligații simplificate stabilite în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2014/59/UE, informațiile care trebuie să fie incluse într-un plan de redresare individual și, în conformitate cu articolul 7 alineatele (5) și (6) din directiva respectivă, într-un plan de redresare a grupului.

(5)

Este esențial ca informațiile incluse în planurile de redresare să fie adecvate și specifice, ținându-se cont de răspunsul la întrebarea dacă planurile de redresare sunt elaborate de instituții care nu fac parte dintr-un grup ce face obiectul supravegherii consolidate în temeiul articolelor 111 și 112 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului (2) ori sunt planuri de redresare individuale, astfel cum se prevede la articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE, sau planuri de redresare a grupului, astfel cum se prevede la articolul 7 alineatele (5) și (6) din Directiva 2014/59/UE.

(6)

Pentru a simplifica structura internă a planurilor de redresare, cerințele de informare ar trebui să fie grupate în mai multe secțiuni, dintre care unele ar trebui împărțite în subsecțiuni, conform dispozițiilor prezentului regulament.

(7)

Pentru a se asigura că planurile de redresare pot fi puse efectiv în aplicare, dacă este necesar, în timp util, este esențial ca acestea să fie elaborate pe baza unei structuri de guvernanță solide. Prin urmare, planurile de redresare ar trebui să cuprindă o descriere a mecanismelor de guvernanță specifice implicate. În particular, un plan ar trebui să prevadă modul în care a fost elaborat, cine l-a aprobat, precum și modul în care acesta este integrat în sistemul general de guvernanță corporativă a instituției sau a grupului. După caz, ar trebui descrise, de asemenea, măsurile luate pentru a asigura consecvența dintre un plan de redresare individual al unei filiale și, dacă este cazul, planul de redresare al grupului.

(8)

Planurile de redresare sunt esențiale pentru evaluarea fezabilității opțiunilor de redresare. Prin urmare, un plan de redresare ar trebui să conțină informații detaliate referitoare la procesul de luare a deciziilor privind activarea sa, ca element esențial al structurii de guvernanță, pe baza unui proces de escaladare utilizând indicatori în sensul articolului 9 din Directiva 2014/59/UE. Întrucât fiecare criză este diferită, materializarea unui indicator nu înseamnă în mod automat activarea unei opțiuni specifice de redresare sau, în general, declanșarea unui cadru automat în care o anumită opțiune de redresare trebuie să fie pusă în aplicare în conformitate cu cerințe procedurale prestabilite. Indicatorii ar trebui mai degrabă să fie utilizați pentru a arăta dacă ar trebui inițiat un proces de escaladare, care implică o analiză a celei mai bune modalități de a aborda o situație de criză. Înainte de materializarea indicatorilor respectivi, datele și indicii de referință care sunt utilizați pentru gestionarea regulată a riscurilor ar trebui să se aplice, de asemenea, pentru a informa instituția sau grupul cu privire la riscul de deteriorare a situației sale financiare și la declanșarea indicatorilor. Deși astfel de semnale de avertizare timpurie nu constituie indicatori în sensul Directivei 2014/59/UE și, ca atare, nu indică intrarea în faza de redresare și nu necesită escaladarea în afara proceselor de afaceri obișnuite, acestea facilitează asigurarea coerenței dintre gestionarea periodică a riscurilor de către instituție și monitorizarea indicatorilor. Prin urmare, planul de redresare ar trebui să cuprindă o descriere a modului în care anumite elemente adecvate de gestionare a riscurilor ale instituției sunt corelate cu indicatorii.

(9)

Analiza strategică ar trebui să ia în considerare standardele internaționale pentru planurile de redresare, cum ar fi documentul Consiliului pentru stabilitate financiară intitulat Key Attributes of Effective Resolution Regimes for Financial Institutions („Atributele-cheie ale regimurilor eficace de rezoluție a instituțiilor financiare”). În conformitate cu acest document, analiza strategică ar trebui să identifice funcțiile esențiale și importante din punct de vedere sistemic ale instituției și să stabilească măsuri esențiale pentru menținerea acestora în scenarii de redresare. În consecință, analiza strategică ar trebui să cuprindă două părți. Prima parte a analizei strategice ar trebui să descrie instituția sau grupul, liniile sale de activitate principale și funcțiile critice. Descrierea instituției sau a grupului ar trebui să ofere o prezentare generală a instituției sau a grupului și a activităților sale, împreună cu o descriere detaliată a liniilor sale de activitate esențiale și a funcțiilor critice. Pentru a facilita evaluarea opțiunilor de redresare, cum ar fi dezinvestițiile și vânzările de linii de activitate, este important să se identifice entitățile juridice în care sunt situate liniile de activitate principale și funcțiile critice și să se analizeze gradul lor de interconectare în interiorul grupului. În conformitate cu articolul 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 2014/59/UE, instituțiile trebuie să demonstreze, într-un mod considerat satisfăcător de autoritatea competentă, că este în mod rezonabil probabil ca planul de redresare să fie pus în aplicare fără a provoca vreun efect negativ semnificativ asupra sistemului financiar. De asemenea, articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE prevede ca autoritățile competente să evalueze măsura în care planul de redresare sau opțiunile specifice din cadrul acestuia ar putea fi puse în aplicare fără a provoca vreun efect negativ semnificativ asupra sistemului financiar. Prin urmare, planurile de redresare ar trebui să conțină o descriere a interconectării externe.

(10)

A doua parte a analizei strategice ar trebui să identifice și să evalueze posibilele opțiuni de redresare. Opțiunile de redresare aflate la dispoziția instituției sau a grupului ar trebui inițial să fie descrise fără trimitere la un anumit scenariu de criză financiară. Acestea reprezintă un mijloc de a consolida nivelul general de pregătire pentru situații de criză și de a sprijini instituția sau grupul să reacționeze în mod flexibil la o criză. Ulterior, analiza strategică ar trebui să prezinte modul în care opțiunile de redresare au fost testate în funcție de scenarii specifice de criză financiară pentru a evalua în mod provizoriu opțiunile de redresare care ar fi eficiente, în principiu, în fiecare dintre scenarii, oferind astfel un test practic al opțiunilor de redresare a eficienței și al caracterului adecvat al indicatorilor. Opțiunile de redresare ar trebui să includă măsurile care ar putea fi luate de către instituție atunci când sunt îndeplinite condițiile pentru intervenție timpurie prevăzute la articolul 27 din Directiva 2014/59/UE.

(11)

Comunicarea planului de redresare este esențială pentru punerea în aplicare eficace a acestuia, precum și pentru a evita efectele negative asupra sistemului financiar. Prin urmare, un plan de redresare ar trebui să conțină o secțiune privind măsurile de informare și comunicare, pentru a aborda atât comunicarea internă către organele interne relevante și personalul instituției sau grupului, cât și comunicarea externă.

(12)

Un plan de redresare ar putea implica modificări în organizarea activității instituției, pentru a facilita actualizarea planului și punerea sa în aplicare în viitor, pentru a monitoriza indicatorii sau deoarece procesul a relevat unele obstacole care complică punerea în aplicare a opțiunilor de redresare. Astfel de acțiuni organizaționale de pregătire și de monitorizare care trebuie să fie adoptate de instituție sau de grup ar trebui să fie descrise în planul de redresare, pentru a se putea evalua în mod eficace cu mai mare ușurință dacă punerea sa în aplicare este posibilă în mod rezonabil, precum și pentru a facilita monitorizarea punerii sale în aplicare atât de către instituție sau grup, cât și de către autoritățile competente.

(13)

Este esențial să se specifice criteriile minime pe care autoritatea competentă trebuie să le ia în considerare atunci când evaluează planurile de redresare elaborate de instituții, astfel cum se prevede la articolul 6 alineatul (2) și la articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE.

(14)

Articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (3) împuternicește Autoritatea Bancară Europeană (ABE) să emită orientări pentru a garanta aplicarea comună, uniformă și coerentă a dreptului Uniunii și impune ca autoritățile competente și instituțiile financiare cărora le sunt adresate astfel de orientări să depună toate eforturile necesare pentru a le respecta. Întrucât Directiva 2014/59/UE împuternicește ABE să emită orientări, în conformitate cu articolul 16 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010, pentru a specifica în mai mare detaliu anumite aspecte ale directivei, autoritățile competente ar trebui să ia în considerare, în conformitate cu articolul respectiv, orientările privind elaborarea de scenarii pentru planificarea redresării și indicatorii care trebuie incluși în planurile de redresare emise de ABE, depunând toate eforturile necesare pentru a respecta orientările în conformitate cu articolul 16 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010.

(15)

Obiectivul planificării redresării, astfel cum este prevăzut în Directiva 2014/59/UE, este de a identifica opțiuni pentru a menține sau a restabili viabilitatea și poziția financiară a unei instituții sau a unui grup atunci când acestea sunt supuse unor crize grave. Prin urmare, criteriile de evaluare a unui plan de redresare ar trebui să urmărească să asigure faptul că acesta corespunde nevoilor entităților pe care le vizează și că planul și opțiunile identificate în cadrul planului sunt fiabile și pot fi puse în aplicare în timp util. Elementele exacte pe care autoritatea competentă trebuie să le evalueze vor depinde de conținutul și de amploarea planului de redresare. Normele uniforme privind criteriile minime care urmează a fi evaluate ar trebui să fie stabilite astfel încât să se ia în considerare capacitatea autorităților competente de a impune obligații simplificate pentru anumite instituții în ceea ce privește conținutul și detaliile planurilor de redresare, în conformitate cu articolul 4 din Directiva 2014/59/UE.

(16)

După caz, ar trebui specificate criterii suplimentare care se aplică la evaluarea planurilor de redresare a grupului, pentru a reflecta cerințele suplimentare aplicabile unor astfel de planuri stabilite în Directiva 2014/59/UE.

(17)

Planurile de redresare ar trebui să fie complete și să conțină toate informațiile necesare în conformitate cu Directiva 2014/59/UE, inclusiv elementele specificate în mai mare detaliu în prezentul regulament. De asemenea, planurile ar trebui să fie cuprinzătoare, suficient de detaliate și să includă o gamă suficientă de opțiuni având în vedere circumstanțele entității sau entităților pe care le vizează.

(18)

Cerințele privind conținutul planurilor de rezoluție ar trebui să țină seama de lucrările în curs de desfășurare pentru coordonarea acestor evoluții la nivel global prin intermediul Consiliului pentru stabilitate financiară.

(19)

Standardele privind conținutul planurilor de rezoluție, precum și evaluarea posibilităților de soluționare ar trebui să fie suficient de flexibile încât să se țină seama de circumstanțele instituției sau ale grupului în cauză, pentru a se asigura că planurile sunt direcționate și utile pentru punerea în aplicare a strategiilor de rezoluție.

(20)

Autoritățile de soluționare ar trebui să evalueze dacă lichidarea prin procedura obișnuită de insolvență poate să atingă, în mod credibil și fezabil, obiectivele de rezoluție. În acest scop, ar putea fi necesar ca aceste autorități să facă apel la expertiza relevantă a schemelor de garantare a depozitelor. Evaluarea fezabilității și a credibilității lichidării nu exclude necesitatea de a evalua dacă obiectivele rezoluției, inclusiv cel de reducere la minim a dependenței de sprijinul financiar extraordinar, vor fi realizate în aceeași măsură prin lichidarea în cadrul procedurilor naționale de insolvență.

(21)

Evaluarea posibilităților de rezoluție constituie un proces iterativ și este posibilă numai pe baza unei strategii de rezoluție preferate identificate. Autoritățile de soluționare ar putea concluziona la sfârșitul procesului că o strategie modificată sau total diferită este mai oportună.

(22)

De asemenea, ar trebui să se ia în considerare variante ale strategiei preferate, pentru a ține seama de circumstanțele care împiedică punerea în aplicare a strategiei de rezoluție preferate, de exemplu în cazul în care ar fi posibil ca strategia cu un singur punct de intrare utilizând instrumentul de recapitalizare internă să nu mai fie fezabilă în condițiile în care pierderile depășesc pasivele eligibile emise de entitatea-mamă.

(23)

Standardele pentru planurile de rezoluție a grupului și evaluarea posibilităților de rezoluție ar trebui să permită o strategie de rezoluție pe baza uneia dintre abordările diferențiate oferite de Consiliul pentru stabilitate financiară, la care se face referire în considerentul 80 din Directiva 2014/59/UE. Mai concret, strategiile de rezoluție pot implica o autoritate unică de rezoluție care aplică instrumente de rezoluție la nivelul unui holding sau al unei întreprinderi-mamă al unui grup (un singur punct de intrare) sau pot implica mai multe autorități de rezoluție care aplică instrumente de rezoluție la nivelul mai multor entități sau subgrupuri funcționale ori regionale din cadrul unui grup transfrontalier (mai multe puncte de intrare) sau pot combina elemente din cele două abordări.

(24)

În orice caz, planificarea rezoluției și evaluarea posibilităților de soluționare ar trebui să ia în considerare orice acțiuni de sprijin solicitate de alte autorități de rezoluție decât cele care iau măsuri de rezoluție, de exemplu prin furnizarea de informații, furnizarea continuă de servicii critice partajate sau decizia de a nu lua măsuri de rezoluție, luând în considerare dreptul altor autorități de rezoluție de a acționa din proprie inițiativă, dacă este necesar pentru atingerea stabilității financiare interne, în absența unor acțiuni eficace întreprinse de principalele autorități de rezoluție.

(25)

Secțiunea C din anexa la Directiva 2014/59/UE prevede o serie de aspecte care trebuie să fie luate în considerare la evaluarea posibilității de soluționare a unei instituții sau a unui grup, dar enumerarea nu este exhaustivă și necesită detalieri.

(26)

În temeiul articolului 32 din Directiva 2014/59/UE, măsurile de rezoluție ar trebui să fie luate doar în cazul în care lichidarea unei instituții sau a unui grup în cadrul procedurii obișnuite de insolvență nu ar fi în interesul public și, prin urmare, evaluarea posibilităților de rezoluție ar trebui să ia în considerare o astfel de lichidare, ca o alternativă la măsurile de rezoluție.

(27)

Articolul 23 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE stabilește diferite condiții care trebuie îndeplinite pentru a permite unei instituții-mamă, unei instituții-mamă din Uniune și altor entități specifice din cadrul unui grup și filialelor acestora din alte state membre sau din țări terțe care sunt instituții sau instituții financiare, pe baza unui acord de sprijin financiar intragrup prevăzut în capitolul III din directiva respectivă, să furnizeze sprijin financiar sub formă de împrumuturi, de garanții sau de active pentru a fi utilizate drept garanție reală pentru o altă entitate din grup care îndeplinește condițiile de intervenție timpurie. În temeiul articolului 25 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE, autoritatea competentă a entității din grup care furnizează sprijinul poate interzice sau limita furnizarea de sprijin financiar.

(28)

Având în vedere dificultățile financiare ale entității beneficiare și condiția conform căreia trebuie să existe o perspectivă rezonabilă ca sprijinul financiar să remedieze respectivele dificultăți financiare, ar trebui să se efectueze o analiză aprofundată a necesităților de capital și de lichiditate ale entității beneficiare și o analiză a cauzelor interne și externe ale dificultăților financiare și a condițiilor de piață anterioare, curente și preconizate. Analiza ar trebui să includă măsurile care au fost planificate pentru abordarea cauzelor dificultăților întâmpinate de entitatea beneficiară și care pot sprijini în mod eficient restabilirea situației sale financiare.

(29)

Evaluarea diferitelor condiții intră în responsabilitatea entității care furnizează sprijinul (entitatea furnizoare) și a autorității competente care răspunde de instituția furnizoare. Evaluarea ar trebui să ia în considerare riscul unor posibile evoluții nefavorabile. Pentru o evaluare cuprinzătoare a condițiilor care se referă la entitatea furnizoare, autoritatea competentă care răspunde de entitatea furnizoare ar trebui să ia în considerare, de asemenea, informațiile și evaluările furnizate de autoritatea competentă care răspunde de entitatea din grup beneficiară a sprijinului financiar.

(30)

Condiția ca termenii de acordare a sprijinului să fie în conformitate cu articolul 19 alineatul (7) din Directiva 2014/59/UE ar trebui să țină seama de riscul de credit al entității beneficiare și de pierderea suferită de entitatea furnizoare în cazul în care entitatea beneficiară ar ajunge în situație de nerambursare, pe baza unei comparații între situațiile care apar în urma acordării sprijinului și, respectiv, în absența acestuia, și pe baza comunicării integrale a informațiilor relevante. Acești termeni ar trebui să reflecte interesul propriu al entității furnizoare, conform dispozițiilor articolului 19 alineatul (7) litera (b), care prevede că se poate ține seama de eventualele beneficii directe sau indirecte pe care aceasta le poate obține în urma furnizării sprijinului financiar. Acest lucru ar trebui să fie verificat printr-o analiză detaliată a costurilor și beneficiilor pentru entitatea furnizoare și pentru grup în ansamblu, în cele două scenarii.

(31)

Acordurile de sprijin financiar și furnizarea de sprijin financiar intragrup pot îmbunătăți posibilitățile de soluționare ale unui grup, de exemplu în cazul în care acestea sunt în conformitate cu mecanismul de absorbție a pierderilor prevăzut de strategia de rezoluție. În același timp, acestea pot afecta și fezabilitatea punerii în aplicare a strategiei de rezoluție alese, de exemplu dacă strategia prevede o separare a diferitelor părți ale grupului. Prin urmare, evaluarea impactului asupra posibilităților de soluționare ar trebui să se bazeze pe evaluarea posibilităților de soluționare, pe planul de rezoluție individual și, dacă este cazul, pe planul de rezoluție a grupului, astfel cum au fost stabilite prin decizia comună a colegiilor de rezoluție.

(32)

Atunci când aceștia își exercită atribuțiile de evaluare în sensul articolului 36, dar și al articolului 49 alineatul (3) și al articolului 74 din Directiva 2014/59/UE, este necesar să se asigure că evaluatorii independenți nu sunt influențați și nu sunt percepuți ca fiind influențați de către autoritățile publice, inclusiv de autoritatea de rezoluție sau de instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din directiva respectivă.

(33)

În consecință, ar trebui să se aplice norme uniforme, menite să stabilească circumstanțele în care o persoană este considerată independentă față de autoritățile publice relevante, inclusiv față de autoritatea de rezoluție și de instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE. Astfel de norme ar trebui să conțină cerințe cu privire la cunoștințele de specialitate și resursele persoanei în cauză și relația acestora cu autoritățile publice relevante, inclusiv cu autoritatea de rezoluție și cu instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE.

(34)

Independența poate fi consolidată prin condiții care să asigure caracterul adecvat al expertizei și al resurselor evaluatorului independent. Mai precis, ar trebui să se asigure că evaluatorul independent dispune de calificările, cunoștințele și competențele necesare în ceea ce privește toate subiectele relevante, în special evaluarea și contabilitatea în contextul industriei bancare. De asemenea, trebuie garantat faptul că expertul independent deține sau are acces la suficiente resurse umane și tehnice pentru a efectua evaluarea. În acest scop, ar putea fi adecvat să se acceseze suficiente resurse umane și tehnice prin angajarea de agenți sau contractori de la alți specialiști în domeniul evaluării sau firme de avocatură ori din alte surse, în legătură cu efectuarea evaluării. Dacă sunt angajați agenți sau contractanți pentru a sprijini efectuarea evaluării, aceștia ar trebui să facă obiectul unei verificări a existenței conflictelor de interese, pentru a se asigura că nu este compromisă independența. În toate cazurile, evaluatorul independent ar trebui să rămână responsabil de rezultatul evaluării.

(35)

În plus, ar trebui să se asigure faptul că evaluatorul independent este, de asemenea, în măsură să efectueze evaluarea în mod eficient fără a depinde excesiv de nicio autoritate publică relevantă, inclusiv de autoritatea de rezoluție și de instituția sau entitatea menționată la litera (b), (c) sau (d) sau la articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE. Cu toate acestea, furnizarea instrucțiunilor și orientărilor necesare pentru a sprijini desfășurarea evaluării, de exemplu în ceea ce privește metodologia prevăzută în temeiul legislației Uniunii în domeniul evaluării în scopuri legate de rezoluție, nu ar trebui să fie considerată ca reprezentând o dependență excesivă în cazul în care astfel de instrucțiuni sau orientări sunt considerate necesare pentru a sprijini desfășurarea evaluării. În plus, furnizarea de asistență, cum ar fi furnizarea de către instituția sau entitatea în cauză a sistemelor, a situațiilor financiare, a rapoartelor reglementare, a datelor privind piața, a altor documente sau a altor tipuri de asistență pentru evaluatorul independent nu ar trebui împiedicată în cazul în care, potrivit evaluării autorității împuternicite să facă numiri sau a oricărei alte autorități care poate fi autorizată să îndeplinească această sarcină în statul membru în cauză, acest lucru este considerat necesar pentru sprijinirea desfășurării evaluării. În conformitate cu procedurile care ar putea fi instituite, furnizarea de instrucțiuni, orientări și alte forme de sprijin ar trebui să fie convenită de la caz la caz sau la nivel agregat.

(36)

Nu ar trebui să se împiedice plata unei remunerații rezonabile și rambursarea cheltuielilor rezonabile efectuate în legătură cu evaluarea.

(37)

Independența poate fi pusă în pericol în cazul în care evaluarea este efectuată de o persoană care este angajată sau afiliată la orice autoritate publică, inclusiv autoritatea de rezoluție și instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE, chiar și în cazurile în care a fost stabilită separarea structurală completă, ca răspuns la amenințări precum verificarea propriei activități, interesul propriu, lobby-ul, familiaritatea, încrederea sau intimidarea. Prin urmare, este necesar să se garanteze separarea juridică adecvată, astfel încât evaluatorul independent să nu fie un angajat sau un contractant al vreunei autorități publice relevante, inclusiv autoritatea de rezoluție sau instituția ori entitatea în cauză, și nici să nu facă parte din același grup cu acestea.

(38)

De asemenea, este necesar să se asigure că evaluatorul independent nu are niciun interes comun substanțial și niciun conflict de interese substanțial cu orice autoritate publică, inclusiv autoritatea de rezoluție și instituția sau entitatea menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE, inclusiv în ceea ce privește cadrele sale superioare de conducere, acționarii care dețin controlul, entități din cadrul grupului și creditori importanți, cum ar putea fi cazul dacă evaluatorul independent ar fi un creditor important al instituției sau al entității în cauză. În mod similar, relațiile personale ar putea reprezenta un interes semnificativ.

(39)

În consecință, autoritatea împuternicită să facă numiri sau oricare altă autoritate care poate fi autorizată să desfășoare această sarcină în statul membru în cauză ar trebui să evalueze dacă există o situație de interes comun substanțial sau conflict de interese substanțial. În scopul acestei evaluări, evaluatorul independent ar trebui să notifice autoritatea împuternicită să facă numiri sau orice altă autoritate care poate fi împuternicită să îndeplinească această sarcină în statul membru în cauză cu privire la orice interes real sau potențial despre care persoana consideră că poate, în aprecierea autorității respective, să fie considerat un interes substanțial și ar trebui să furnizeze orice informații suplimentare care pot fi solicitate în mod rezonabil de către autoritate pentru a sprijini această evaluare. În cazul persoanelor juridice, independența ar trebui să fie evaluată prin referire la o întreprindere sau un parteneriat în ansamblul său, luând însă în considerare orice separare structurală și alte acorduri care pot fi instituite pentru a distinge între membrii personalului care ar putea fi implicați în evaluare și ceilalți membri ai personalului, pentru a aborda amenințări precum verificarea propriei activități, interesul propriu, lobby-ul, familiaritatea, încrederea sau intimidarea. În cazul în care importanța unor astfel de amenințări în comparație cu măsurile de protecție aplicate este de o asemenea natură încât este compromisă independența persoanei, întreprinderea sau parteneriatul în cauză nu ar trebui să exercite funcția de evaluator independent.

(40)

Un auditor statutar care a finalizat un audit al instituției sau al entității menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE în anul anterior evaluării efectuate de evaluatorul independent cu privire la eligibilitatea de a acționa ca evaluator nu ar trebui în niciun caz să fie considerat independent. În ceea ce privește celelalte servicii de audit sau de evaluare furnizate instituției sau entității în cauză în anii imediat anteriori datei la care urmează să se evalueze independența, acestea ar trebui să fie considerate, de asemenea, a prezenta un interes comun substanțial sau un conflict de interese substanțial, cu excepția cazului în care se demonstrează în mod satisfăcător autorității împuternicite să facă numiri sau altei autorități care poate fi împuternicită să îndeplinească această sarcină în statul membru în cauză că acest lucru nu este valabil, având în vedere toate circumstanțele relevante, inclusiv orice separare structurală sau alte măsuri adoptate.

(41)

În urma numirii, este esențial ca evaluatorul independent să mențină politici și proceduri conforme cu codurile de etică aplicabile și standardele profesionale necesare, pentru a identifica orice interes real sau potențial despre care evaluatorul consideră că ar putea constitui un interes comun substanțial sau un conflict de interese substanțial. Autoritatea împuternicită să facă numiri sau orice altă autoritate care poate fi identificată în statul membru în cauză ar trebui să fie informată imediat cu privire la orice interese reale sau potențiale identificate și ar trebui să analizeze dacă aceste aspecte constituie un interes substanțial, caz în care numirea evaluatorului independent ar trebui să fie revocată și ar trebui să fie desemnat un nou evaluator.

(42)

Directiva 2014/59/UE impune statelor membre să confere autorităților de rezoluție o serie de competențe, inclusiv competențe de reducere a valorii contabile și de conversie, astfel cum sunt definite la articolul 2 alineatul (1) punctul 66 din directiva menționată, care pot fi aplicate în mod independent sau în combinație cu o măsură de rezoluție.

(43)

Este important să se asigure că pot fi aplicate competențele de reducere a valorii contabile și de conversie în ceea ce privește toate pasivele care nu sunt excluse în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE. Pentru pasive reglementate de legislația unei țări terțe care nu se încadrează în lista pasivelor ce fac obiectul excluderii prevăzute la articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE, ar trebui să fie inclusă o clauză contractuală pentru a sprijini aplicarea competențelor de reducere a valorii contabile și de conversie în cazul unor astfel de pasive.

(44)

Clauzele contractuale menționate la articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie incluse în acordurile care creează un element de pasiv căruia i se aplică articolul respectiv și care sunt încheiate după data aplicării dispozițiilor adoptate pentru a transpune dispozițiile din titlul IV capitolul IV secțiunea 5 din Directiva 2014/59/UE.

(45)

În particular, clauzele contractuale menționate la articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie incluse în acordurile relevante privind un element de pasiv care, la creare, nu este garantat integral sau care este garantat integral, dar clauzele contractuale relevante nu obligă debitorul să mențină garanții care să garanteze integral elementul de pasiv în mod continuu, în conformitate cu cerințele de reglementare specificate în dreptul Uniunii sau în dreptul echivalent din țări terțe.

(46)

Pentru acordurile relevante încheiate înainte de data aplicării dispozițiilor adoptate pentru a transpune dispozițiile prevăzute în titlul IV capitolul IV secțiunea 5 din Directiva 2014/59/UE, ar trebui să fie incluse clauze contractuale atunci când sunt create pasive prin acordul respectiv după data transpunerii.

(47)

În plus, pentru acordurile relevante încheiate înainte de data aplicării dispozițiilor adoptate pentru a transpune dispozițiile din titlul IV capitolul IV secțiunea 5 din Directiva 2014/59/UE, modificările substanțiale care afectează drepturile și obligațiile semnificative ale unei părți la acord ar trebui să presupună obligația de a introduce clauzele contractuale menționate la articolul 55 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE. Modificările nesubstanțiale care nu afectează drepturile și obligațiile semnificative ale unei părți la un acord nu ar trebui să fie suficiente pentru a atrage după sine obligația de a include clauza contractuală; în toate celelalte cazuri, clauza contractuală ar trebui să fie introdusă.

(48)

Pentru a permite un nivel adecvat de convergență, asigurându-se în același timp că diferențele dintre sistemele juridice sau cele care decurg din natura sau forma datoriei pot fi luate în considerare de către autoritățile de rezoluție și de către instituțiile și entitățile menționate la articolul 1 alineatul (1) literele (b), (c) și (d) din Directiva 2014/59/UE, este necesar să se stabilească conținutul obligatoriu al clauzei contractuale.

(49)

Pentru a obține o abordare uniformă la nivelul Uniunii, asigurând coordonarea eficace dintre autoritățile competente, și pentru a permite autorității de rezoluție să ia decizii de rezoluție în mod rapid și în cunoștință de cauză, prezentul regulament stabilește procedurile și conținutul notificărilor prevăzute la articolul 81 alineatele (1), (2) și (3) din Directiva 2014/59/UE.

(50)

Notificările trebuie efectuate prin intermediul unor comunicații electronice securizate, având în vedere urgența și importanța subiectului. Pentru a promova coordonarea între părți, în cadrul acestui proces sunt avute în vedere comunicarea verbală prealabilă și confirmarea ulterioară a primirii.

(51)

Notificările ar trebui să ofere destinatarului informații adecvate pentru ca acesta să își îndeplinească în mod prompt sarcinile, prin urmare, este prevăzut conținutul specific în ceea ce privește notificarea care se transmite autorității competente de către organul de conducere al unei instituții sau al unei entități menționate la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din Directiva 2014/59/UE atunci când aceasta este în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate. În mod similar, comunicarea unor astfel de notificări de către autoritatea competentă autorității de rezoluție ar trebui să conțină informații care să permită celei din urmă să își îndeplinească sarcinile. De asemenea, ar trebui să fie prevăzute cerințe specifice de conținut cu privire la notificarea constatării că o instituție sau entitate menționată la articolul 1 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) este în curs de a intra în dificultate sau susceptibilă de a intra în dificultate, în cazul în care o astfel de evaluare este inițiată de autoritatea competentă sau de autoritatea de rezoluție, după caz. Într-un astfel de caz, notificarea ar trebui să precizeze, de asemenea, condițiile relevante prevăzute la articolul 32 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 2014/59/UE.

(52)

Pentru a asigura o abordare armonizată în întreaga Uniune în ceea ce privește informarea adecvată a părților interesate cu privire la măsurile de rezoluție, prezentul regulament stabilește procedurile și conținutul informării care rezumă efectele măsurii de rezoluție, inclusiv decizia de a suspenda sau de a restrânge exercitarea anumitor drepturi în conformitate cu articolele 69, 70 și 71 din Directiva 2014/59/UE.

(53)

Prezentul regulament stabilește conținutul acestei informări, având în vedere unele informații esențiale care trebuie transmise clienților cu amănuntul și cu ridicata, precum și creditorilor; în ceea ce privește elementele care nu sunt specificate în prezentul regulament, avizul ar trebui să respecte strategia de comunicare mai cuprinzătoare elaborată în cadrul planului de rezoluție și abordată în capitolul II, secțiunile I și II din prezentul regulament. Este necesar să se adopte standarde tehnice de reglementare pentru a stabili norme uniforme în ceea ce privește elaborarea și procedurile de urmat de către colegiile de rezoluție atunci când își îndeplinesc funcțiile și sarcinile prevăzute la articolul 88 din Directiva 2014/59/UE, având în vedere impactul puternic pe care planificarea de rezoluție a grupului și rezoluția le-ar putea avea în mai multe state membre.

(54)

La înființarea unui colegiu de rezoluție, este necesar să se evite suprapunerea inutilă a activității realizate deja de supraveghetorul consolidant și de colegiul de supraveghetori. De asemenea, este important să se asigure că activitatea va fi adaptată pentru a răspunde nevoilor funcționării colegiului. În particular, este necesar să se garanteze că autoritatea de rezoluție a grupului ia în considerare, actualizează și modifică în consecință toate activitățile relevante desfășurate de supraveghetorul consolidant din cadrul colegiului de supraveghere, în special în ceea ce privește identificarea entităților relevante care fac parte din grup și, în consecință, a autorităților care ar trebui să fie invitate să devină membri sau observatori ai colegiului (denumit în continuare „procesul de cartografiere”).

(55)

Trimiterea la alte grupuri sau colegii care desfășoară aceleași sarcini și funcții în conformitate cu articolul 88 alineatul (6) din Directiva 2014/59/UE ar trebui să fie interpretată ca incluzând, dar fără a se limita la, grupurile de gestionare a crizelor instituite în conformitate cu principiile și abordările comune elaborate de Consiliul pentru stabilitate financiară și de G20. Prin urmare, este important să se prevadă ca autoritățile de rezoluție a grupului, atunci când evaluează obligația, care le revine, de a institui un colegiu de rezoluție, să evalueze, de asemenea, dacă aceste alte grupuri sau colegii acționează în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament.

(56)

Implicarea autorităților de rezoluție din țări terțe în calitate de observatori în cadrul colegiului de rezoluție este deja prevăzută la articolul 88 alineatul (3) din Directiva 2014/59/UE. Prin urmare, este necesar să se prevadă participarea acestora la procesul de organizare a colegiului de rezoluție și implicarea acestora în diversele sarcini ale colegiului.

(57)

În vederea eficientizării planificării rezoluției, este nevoie de o interacțiune și cooperare oportună și eficientă între colegiul de rezoluție și grupul bancar, în special între autoritatea de rezoluție a grupului și întreprinderea-mamă din Uniune. În acest scop, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să informeze întreprinderea-mamă din Uniune cu privire la înființarea colegiului de rezoluție, la componența acestuia, precum și la orice modificări ale acestei componențe. Cu toate acestea, interacțiunea și cooperarea oportună și eficientă dintre autoritatea de rezoluție a grupului și întreprinderea-mamă din Uniune nu ar trebui să facă să se piardă din vedere viteza de acțiune necesară pentru a menține stabilitatea financiară sau caracterul de pregătire sau de prevenire și de evaluarea economică complexă necesară pentru planificarea rezoluției.

(58)

Regulile și procedurile scrise ale colegiului de rezoluție ar trebui să includă dispozițiile organizatorice necesare pentru a asigura eficiența și eficacitatea proceselor decizionale. În particular, colegiul de rezoluție ar trebui să recunoască necesitatea de a institui substructuri flexibile în cadrul colegiului de rezoluție pentru a îndeplini funcțiile acestuia și pentru a se asigura că membrii colegiului sunt în măsură să contribuie în mod corespunzător la fiecare dintre funcțiile colegiului. În particular, acolo unde este considerat oportun ca autorități care nu sunt membri ai colegiului să participe în calitate de observatori în cadrul colegiului, este necesar ca autoritatea de rezoluție a grupului să se asigure că în acordurile scrise se stabilesc termenii și condițiile de participare și că acestea nu sunt mai favorabile decât cele stabilite în prezentul regulament pentru membrii colegiului.

(59)

De asemenea, regulile și procedurile scrise ale colegiului de rezoluție ar trebui să includă dispozițiile operaționale necesare pentru a se asigura că acesta permite autorităților de soluționare să își coordoneze intervențiile în cadrul colegiului de supraveghere și să organizeze analiza, examinarea și evaluarea contribuției primite de autoritățile de rezoluție de la colegiul de supraveghere. Prin urmare, acordurile scrise ar trebui să includă, în mod ideal, un proces de comunicare între colegiul de supraveghere și colegiul de rezoluție, mai ales între autoritatea de rezoluție a grupului și supraveghetorul consolidant. De asemenea, acordurile scrise ar trebui să stabilească procesele care trebuie urmate în cadrul colegiului de rezoluție în vederea ajungerii la o înțelegere comună, în toate cazurile în care coordonarea este necesară în practică, dar nu este necesară o decizie comună în conformitate cu Directiva 2014/59/UE.

(60)

Autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să aibă acces la toate informațiile necesare pentru îndeplinirea sarcinilor și a responsabilităților sale și ar trebui să acționeze în calitate de coordonator pentru colectarea și difuzarea informațiilor primite de la orice membru al colegiului sau de la orice entitate din grup care face obiectul dispozițiilor referitoare la confidențialitate și al dispozițiilor privind schimbul de informații confidențiale din Directiva 2014/59/UE.

(61)

Pentru a se asigura că procedurile operaționale sunt eficace pentru abordarea situațiilor de urgență, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să efectueze teste privind funcționarea colegiului de rezoluție și, în cazul în care se consideră necesar, ar trebui să fie în măsură să implice întreprinderea-mamă din Uniune în efectuarea testelor.

(62)

Planificarea realistă și oportună pentru toate procesele de adoptare a deciziei comune este esențială. Fiecare autoritate de rezoluție implicată în aceste procese ar trebui să furnizeze autorității de rezoluție a grupului contribuția sa la respectiva decizie comună în timp util și în mod eficient și în conformitate cu calendarul de adoptare a deciziei comune.

(63)

Este necesar să se asigure că deciziile comune sunt luate rapid și în timp util. Acest lucru este deosebit de important în ceea ce privește deciziile privind rezoluția, dar este relevant, de asemenea, pentru planificarea rezoluției. În același timp, ar trebui să se garanteze că toate autoritățile implicate în procesul de luare a deciziilor au la dispoziție suficient timp pentru a-și exprima punctele de vedere. Pentru stabilirea unui echilibru adecvat între aceste două obiective, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să aibă competența de a-și depune proiectul de propunere la celelalte autorități implicate în proces, stabilind, în același timp, un termen adecvat după expirarea căruia aprobarea autorităților care nu obiectează la propunerea respectivă ar trebui considerată ca fiind acordată. Atunci când stabilește termenul relevant, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să țină seama în mod corespunzător de calendarul efectiv al procesului decizional, astfel cum este stabilit prin dispozițiile legislative sau chiar de către colegiu.

(64)

Pentru a se asigura că este stabilit un proces eficient, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să aibă răspunderea finală în stabilirea ordinii etapelor de urmat. Ar trebui stabilite măsurile necesare pentru a se ajunge la o decizie comună, recunoscând că unele dintre măsuri pot fi efectuate în paralel, iar altele succesiv.

(65)

În conformitate cu articolul 13 alineatul (3) din Directiva 2014/59/UE, planurile de rezoluție a grupului ar trebui să fie revizuite și actualizate cel puțin o dată pe an. Cu toate acestea, este necesar să se asigure că planurile de rezoluție a grupului sunt revizuite și actualizate, de asemenea, ad hoc, în cazul în care apare o astfel de necesitate, fie ca urmare a unor informații primite de către colegiul de supraveghere, fie la inițiativa colegiului de rezoluție.

(66)

Pentru a îmbunătăți transparența modului de funcționare a colegiilor de rezoluție, în prezentul regulament ar trebui să fie stabilite în mod clar condiții uniforme de comunicare a deciziilor comune către întreprinderea-mamă din Uniune și celelalte entități ale grupului relevant. Din motive de asigurare a comparabilității proceselor și rezultatelor, vizând atingerea convergenței, este necesar să se prevadă norme uniforme privind procesul și documentația necesare pentru procesul decizional comun din cadrul colegiilor de rezoluție.

(67)

De asemenea, în cadrul colegiilor de rezoluție ar trebui să se asigure coordonarea deciziilor individuale luate de autoritatea de rezoluție a grupului și de autoritățile de rezoluție ale filialelor în absența unei decizii comune, astfel încât colegiul de rezoluție să își poată îndeplini rolul, astfel cum este prevăzut la articolul 88 alineatul (1) din Directiva 2014/59/UE. Prin urmare, este necesar ca procesul de funcționare a colegiului să fie stabilit sub forma unui cadru prin care autoritatea de rezoluție a grupului și celelalte autorități depun eforturi în vederea elaborării unor planuri eficiente și viabile de rezoluție a grupului, chiar și în absența unor decizii comune.

(68)

Pentru a stabili dacă este nevoie de o schemă de rezoluție a grupului, autoritățile de rezoluție relevante care participă la colegiul de rezoluție ar trebui să ia în considerare, în conformitate cu articolele 91 și 92 din Directiva 2014/59/UE, dacă rezoluția în cauză are o dimensiune de grup. În acest scop, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să depună eforturi pentru a identifica toate entitățile din cadrul grupului care sunt sau ar putea fi afectate în cazul în care o entitate din grup sau întreprindereamamă din Uniune îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 32 sau articolul 33 din Directiva 2014/59/UE.

(69)

În scopul de asigurării unor condiții optime pentru rezoluție, trebuie să se acționeze în mod eficient și eficace într-un interval scurt de timp. Prin urmare, este important să se prevadă că, atunci când analizează necesitatea de a institui o schemă de rezoluție a grupului, colegiul de rezoluție ar trebui să evalueze, de asemenea, necesitatea ca mecanismele financiare naționale să devină reciproce. În particular, în ceea ce privește planurile de finanțare și aplicarea Directivei 2014/59/UE, colegiul de rezoluție ar trebui să ia în considerare dacă este necesar ca mecanismele financiare naționale să devină reciproce. În absența reciprocității, conținutul și procesul planului de finanțare ar trebui să fie adaptate în consecință. Pentru o eficiență sporită, autoritatea de rezoluție a grupului ar trebui să aibă posibilitatea de a înlocui evaluarea sa finală pozitivă privind necesitatea unei scheme de rezoluție a grupului cu propunerea sa privind o astfel de schemă.

(70)

Schema de rezoluție a grupului ar trebui, în măsura în care acest lucru este posibil și adecvat, să ia în considerare și să urmeze planul de rezoluție a grupului, cu excepția cazului în care autoritățile de rezoluție consideră, având în vedere circumstanțele concrete, că obiectivele rezoluției vor fi atinse mai eficient prin adoptarea unor măsuri care nu sunt prevăzute în planul de rezoluție.

(71)

În vederea coordonării, este necesar ca toți cei afectați de rezoluția unei instituții să înțeleagă pe deplin opiniile și acțiunile unei autorități de rezoluție care nu este de acord cu decizia comună privind schema de rezoluție a grupului. Prin urmare, orice autoritate care nu este de acord ar trebui să prezinte autorității de rezoluție a grupului o justificare clară pentru dezacordul exprimat.

(72)

Prezentul regulament se bazează pe proiectele de standarde tehnice de reglementare prezentate Comisiei de Autoritatea Bancară Europeană (ABE).

(73)

În ceea ce privește standardele tehnice de reglementare referitoare la conținutul planurilor de rezoluție pentru instituțiile care nu fac parte dintr-un grup supus supravegherii consolidate în temeiul articolelor 111 și 112 din Directiva 2013/36/UE, precum și la conținutul planurilor de rezoluție solicitate pentru grupuri în conformitate cu articolul 10 și, respectiv, articolul 13 din Directiva 2014/59/UE, precum și în ceea ce privește standardele tehnice de reglementare referitoare la criteriile care trebuie examinate în vederea evaluării posibilităților de soluționare a instituțiilor sau a grupurilor, prevăzute la articolul 15 alineatul (4) și, respectiv, la articolul 16 alineatul (2) din Directiva 2014/59/UE, ABE a consultat Comitetul european pentru risc sistemic.

(74)

ABE a efectuat consultări publice deschise cu privire la proiectele de standarde tehnice de reglementare pe care se bazează prezentul regulament, a analizat costurile și beneficiile potențiale aferente și a solicitat avizul Grupului părților interesate din domeniul bancar, instituit în conformitate cu articolul 37 din Regulamentul (UE) nr. 1093/2010,