8.2 Monitorizarea expunerilor la riscul de credit și a debitorilor

În cadrul monitorizării expunerilor la riscul de credit și a debitorilor, instituțiile trebuie să monitorizeze toate sumele restante și limitele, precum și dacă debitorul își îndeplinește obligațiile de rambursare, așa cum sunt prevăzute în contractul de credit, și dacă respectă condițiile stabilite la momentul acordării creditului, cum ar fi indicatorii de credit și clauzele contractuale.

Instituțiile trebuie, de asemenea, să monitorizeze dacă debitorul și garanțiile reale sunt în conformitate cu politicile și condițiile privind riscul de credit stabilite la momentul acordării creditului, de exemplu, dacă se mențin valorile garanțiilor reale și alte tehnici de îmbunătățire a calității creditului, dacă se mențin eventuale angajamente aplicabile și dacă a existat o evoluție negativă a acestor factori sau a altor factori care afectează profilul de risc al debitorului și/sau al facilităților de credit.

Instituțiile trebuie să monitorizeze și să evalueze în permanență calitatea expunerilor la riscul de credit și situația financiară a debitorilor, pentru a se asigura că modificările ulterioare ale riscului de credit, în ceea ce privește recunoașterea inițială a expunerilor din credite, pot fi identificate și cuantificate.

Monitorizarea continuă trebuie să se bazeze pe informații interne privind facilitățile de credit și practicile de plată ale debitorilor, precum și pe utilizarea de surse externe (de exemplu, birouri de credit, direct de la debitor), dacă este cazul.

În plus, instituțiile trebuie să monitorizeze măsurile de concentrare în funcție de valorile specificate în apetitul lor la riscul de credit, în politicile și procedurile lor privind riscul de credit, inclusiv, dacă este cazul, în funcție de produs, de geografie, de industrie, de caracteristicile garanției reale (tip, locație) și de calitatea portofoliilor, a subportofoliilor și a expunerilor.

Instituțiile angajate în tranzacții cu efect de levier în curs de sindicalizare trebuie să pună în aplicare standarde interne și funcții de monitorizare pentru aceste activități. Instituțiile trebuie să identifice tranzacțiile care fac obiectul unor operații de sindicalizare nereușite – și anume tranzacții care nu au fost sindicalizate în termen de 90 de zile de la data angajamentului. Instituțiile trebuie să stabilească un cadru specific pentru a trata aceste „tranzacții suspendate” în ceea ce privește strategia de reținere, practicile contabile și de audit, clasificarea reglementară și calcularea cerințelor ulterioare de capital.