2.1. Prezentarea generală a cadrului SREP

Autoritățile competente trebuie să dispună de un cadru SREP cuprinzător care să acopere următoarele componente, care trebuie evaluate în mod regulat, având în vedere lista actelor juridice publicate separat pe site-ul ABE, în raport cu care trebuie evaluată conformitatea instituției. Modelul de angajament SREP prezentat în secțiunea 2.4 descrie modul în care acest cadru poate fi adaptat la diverse instituții, în conformitate cu principiul proporționalității. Aceste componente sunt următoarele:

• a. clasificarea instituției, astfel cum se specifică în secțiunea 2.1.1;
• b. monitorizarea indicatorilor-cheie, astfel cum se specifică la Titlul 3;
• c. analiza modelului de afaceri (AMA), astfel cum se specifică la Titlul 4;
• d. evaluarea cadrului de administrare a activității și a procedurilor de control la nivelul instituției, astfel cum se specifică la Titlul 5;
• e. evaluarea riscurilor pentru capital, astfel cum se specifică la Titlul 6;
• f. evaluarea adecvării fondurilor proprii ale instituției, astfel cum se specifică la Titlul 7;
• g. evaluarea riscurilor pentru lichidități și finanțare și evaluarea SREP a lichidității și a finanțării, astfel cum se specifică la Titlul 8;
• h. evaluarea generală SREP (inclusiv aplicarea măsurilor de supraveghere – și a măsurilor de intervenție timpurie, dacă este cazul) și comunicarea, astfel cum se specifică la Titlul 9 și, respectiv, în secțiunea 2.1.2.

Autoritățile competente trebuie să considere SREP un proces continuu care integrează rezultatele tuturor activităților de supraveghere și ale tuturor surselor de informații disponibile într-o imagine de ansamblu cuprinzătoare asupra unei instituții. SREP trebuie să ia în considerare următoarele aspecte:

• a. rezultatele evaluărilor SREP anterioare, analiza modelului de afaceri și monitorizarea continuă bazată pe raportări prudențiale;
• b. raportarea financiară a instituției, planul strategic (planurile strategice), raportarea în scopuri de reglementare (raportarea comună – COREP, raportarea financiară – FINREP și registrul de credite, dacă există) și raportarea internă (de exemplu, informații privind conducerea, raportarea privind capitalul și lichiditatea, rapoarte interne privind riscurile);
• c. informațiile privind ICAAP/ILAAP și mecanismele de planificare a redresării ale instituției;
• d. inspecțiile la fața locului;
• e. evaluări pe baza modelelor interne;
• f. analiză aprofundată și specifică;
• g. analize tematice orizontale;
• h. analiza privind simularea de criză;
• i. rapoarte ale terților (de exemplu, rapoarte de audit, rapoarte ale analiștilor de capitaluri proprii/credit);
• j. alte studii/sondaje sectoriale sau macroeconomice relevante.

2.1.1. Clasificarea instituțiilor

Autoritățile competente trebuie să clasifice toate instituțiile din competența lor de supraveghere în patru categorii diferite, în funcție de dimensiunea, importanța sistemică, natura, amploarea și complexitatea activităților instituțiilor în cauză și având în vedere articolul 97 alineatul (4) din Directiva 2013/36/UE. Clasificarea trebuie să reflecte evaluarea riscului sistemic din partea instituțiilor asupra sistemului financiar.

În cadrul unui grup de entități, dacă stabilesc că relevanța diferitelor entități din cadrul grupului variază, pe baza elementelor enumerate la punctul 17, autoritățile competente pot aplica clasificarea la nivel individual pentru a reflecta aceste diferențe (de exemplu, atribuirea de categorii diferite diverselor filiale din grup și/sau entității consolidate).

Autoritățile competente trebuie să revizuiască periodic clasificarea instituțiilor aflate în subordinea lor, precum și în urma unor evenimente care ar putea afecta gradul de risc al modelelor de afaceri sau a unor operațiuni corporative majore, cum ar fi o cesionare de proporții, o fuziune sau o achiziție, sau o acțiune strategică importantă.

Pentru a asigura un nivel minim de comparabilitate, autoritățile competente trebuie să ia ca punct de plecare categoriile de mai jos:

► Categoria 1 – Toate instituțiile definite ca „instituții mari” la articolul 4 alineatul (1) punctul 146 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013. Autoritățile competente pot clasifica „instituțiile mari” ca instituții din categoria 2 sau categoria 3 din motive de proporționalitate, cu condiția ca acestea să nu fie instituții de importanță sistemică globală (G-SII). Reclasificarea „instituțiilor mari” care nu sunt G-SII trebuie să se realizeze în conformitate cu criteriile calitative din categoriile 2 și 3 de mai jos, ținând seama de dimensiunea instituției, de importanța sa sistemică, precum și de natura, amploarea și complexitatea activităților sale.

► Categoria 2 – (i) instituții mijlocii și mari, altele decât cele incluse în categoria 1, care nu sunt o „instituție mică și cu un grad redus de complexitate”, astfel cum este definită la articolul 4 alineatul (1) punctul 145 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, care își desfășoară activitatea pe mai multe linii de activitate, inclusiv activități nebancare, sau care desfășoară activități transfrontaliere apreciabile și care oferă produse de credit și financiare clienților persoane fizice și juridice; (ii) instituții specializate fără importanță sistemică și cu nivel semnificativ al cotelor de piață pe liniile de activitate sau sistemele de plată ale acestora sau al platformelor de tranzacționare/piețelor pentru instrumente financiare; (iii) instituțiile considerate importante, având în vedere dimensiunea, activitățile sau modelul lor de afaceri (de exemplu, instituțiile centrale ale unui SIP, CPC-uri, CSD-uri, băncile centrale cooperatiste sau băncile centrale de economii), pentru economie (de exemplu, în ceea ce privește raportul active totale/produs intern brut – AT/PIB) sau pentru sectorul bancar dintr-un anumit stat membru.

► Categoria 3 – (i) instituții mici și mijlocii, altele decât cele incluse în categoriile 1 și 2, care nu sunt „instituții mici și cu un grad redus de complexitate”, astfel cum sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 145 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, care își desfășoară activitatea pe un număr limitat de linii de activitate, care oferă predominant produse de credit clienților persoane fizice și persoane juridice și instituțiilor și cu o ofertă limitată de produse financiare; (ii) instituții specializate cu un nivel mai puțin semnificativ al cotelor de piață pe liniile de activitate sau sistemele de plată ale acestora sau al schimburilor financiare.

► Categoria 4 – Toate instituțiile definite ca „instituții mici și cu un grad redus de complexitate” la articolul 4 alineatul (1) punctul 145 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 și toate celelalte instituții mici și cu grad redus de complexitate care nu intră în categoriile 1-3 (de exemplu, cu o sferă limitată de activități și cote de piață nesemnificative pe liniile lor de activitate).

2.1.2. Evaluarea continuă a riscurilor, cadrul de comunicare și măsurile de supraveghere

Autoritățile competente trebuie să evalueze în permanență riscurile la care este expusă sau este susceptibilă de a fi expusă instituția prin activitățile lor de supraveghere, în conformitate cu modelul de angajament SREP prevăzut în secțiunea 2.4.

Autoritățile competente trebuie să se asigure că constatările evaluărilor lor sunt documentate în mod clar, punând accentul pe cauzele fundamentale ale deficiențelor identificate. Aceste constatări trebuie să se reflecte în scorurile SREP atribuite în conformitate cu prezentul ghid și trebuie să stea la baza măsurilor de supraveghere ulterioare pe care autoritățile competente le pot aplica în conformitate cu articolele 102, 104 și 105 din Directiva 2013/36/UE și cu dreptul intern și, după caz, a măsurilor de intervenție timpurie prevăzute la articolul 27 din Directiva 2014/59/UE sau a oricărei combinații a celor de mai sus.

În cadrul activităților lor continue de supraveghere, autoritățile competente trebuie să întreprindă activități de monitorizare adecvate și oportune pentru a se asigura că o instituție a remediat în mod eficace deficiențele identificate. În acest sens, autoritățile competente trebuie să stabilească un cadru de comunicare la nivel înalt pentru măsurile de supraveghere, care să faciliteze alegerea celor mai adecvate măsuri (atât cantitative, cât și calitative) pentru remedierea deficiențelor identificate. Aceasta nu aduce atingere competențelor de supraveghere prevăzute în cadrul juridic aplicabil și libertății de apreciere a autorităților competente de a stabili măsurile cele mai adecvate, în funcție de circumstanțele specifice și de deficiențele constatate.

Cadrul menționat la punctul anterior trebuie să ia în considerare următoarele acțiuni, care nu trebuie considerate strict secvențiale și care pot fi intensificate sau reduse, după caz:

• a. inițierea unui dialog de supraveghere avansat cu instituția, cum ar fi organizarea unei întâlniri cu organul de conducere sau solicitarea unei autoevaluări din partea instituției;
• b. comunicarea măsurilor corective așteptate din partea instituției (măsuri fără caracter obligatoriu), precum așteptările sau recomandările în materie de supraveghere;
• c. impunerea uneia sau mai multor măsuri corective specifice (măsuri obligatorii) din partea instituției, cum ar fi stabilirea unor indicatori calitativi pe care instituția trebuie să îi respecte și/sau stabilirea/majorarea cerințelor privind Pilonul 2 sau a cerințelor de lichiditate;
• d. impunerea de măsuri de supraveghere pentru remedierea deficiențelor identificate, cum ar fi sancțiuni administrative, măsuri de remediere sau amenzi.

La selectarea măsurilor de supraveghere, autoritățile competente trebuie să identifice parcursul complet de comunicare, ținând cont de informațiile disponibile, de natura, dimensiunea și complexitatea instituției, precum și de necesitatea de a asigura remedierea la timp a deficiențelor identificate. Selecția trebuie să se bazeze pe următoarele considerente, după caz:

• a. rezultatul dorit pe care măsurile urmăresc să îl obțină și, dacă este posibil, termenele preconizate în care instituția să remedieze deficiențele;
• b. gravitatea deficiențelor și potențialul impact prudențial al nesoluționării problemei (și anume, dacă este necesar să se soluționeze problema printr-o anumită măsură) și dacă deficiențele au fost deja soluționate/acoperite prin alte măsuri;
• c. capacitatea sau intenția demonstrată a instituției de a remedia deficiențele;
• d. dacă alte măsuri ar realiza același obiectiv cu un impact administrativ și financiar mai redus asupra instituției;
• e. posibilitatea ca riscurile și vulnerabilitățile identificate să fie corelate sau să se autoconsolideze, sau ambele, ceea ce justifică o creștere a rigurozității măsurilor de supraveghere;
• f. orice alți factori considerați relevanți de către autoritățile competente.

Fără a aduce atingere puterii discreționare a autorităților competente în alegerea celor mai adecvate măsuri, toate măsurile cantitative și calitative disponibile trebuie utilizate într-un mod care să permită abordarea optimă a nivelului de risc și/sau a deficiențelor. Acest lucru trebuie să țină seama de natura riscului (cantitativ și/sau calitativ), de procesul de comunicare, precum și de faptul că trebuie aplicate măsuri cantitative pentru a remedia deficiențele din cadrul de administrare a activității, inclusiv din mecanismele de control intern, și alte aspecte, în cazul în care alte măsuri de supraveghere nu s-au dovedit eficace sau sunt considerate insuficiente pentru a remedia deficiențele identificate într-un termen adecvat⁷ .

⁷ În conformitate cu articolul 104a alineatul (1) litera (b) din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO L 176, 27.6.2013, p. 338, ELI: http://data.europa.eu/eli/dir/2013/36/2026-01-11).

Dispozițiile prezentului titlu nu aduc atingere posibilității ca autoritățile competente să ia măsuri de supraveghere care să fie legate direct de rezultatele oricăror activități de supraveghere (de exemplu, examinări la fața locului sau evaluarea caracterului adecvat al membrilor organului de conducere și al funcțiilor-cheie), în cazul în care rezultatele unor astfel de activități necesită aplicarea imediată a măsurilor de supraveghere pentru abordarea deficiențelor semnificative.

2.1.3. Dialogul cu instituțiile

Autoritățile competente trebuie să inițieze un dialog cu instituțiile pe măsură ce își desfășoară activitățile de supraveghere.

Autoritățile competente trebuie să comunice instituției rezultatele evaluării SREP în conformitate cu Titlul 9 și să informeze instituția cu privire la orice acțiune necesară pentru a respecta măsurile de supraveghere aplicate pe baza acestor constatări.