(ii) Ponderi pentru indicatori și categorii de risc

Pentru fiecare valoare a unui indicator de risc, SGD trebuie să atribuie un scor individual de risc (IRS) cuprins între 0 și 100, unde 0 indică cel mai mic risc și 100 cel mai mare risc. Pentru calcularea fiecărui IRS, SGD poate aplica metoda „încadrării în clase de risc” sau metoda „scării progresive”.

SGD - urile trebuie să aplice raționamentul profesional pentru a calibra pragurile, respectând însă, în orice caz, următoarele praguri minime:

• a. Pentru rata efectului de levier, rata fondurilor proprii de nivel 1 de bază, rata de acoperire a necesarului de lichiditate și rata de finanțare stabilă netă, dacă va loarea indicatorului unei instituții membre este mai mică decât cerința minimă de reglementare aplicabilă în conformitate cu articolul 92 alineatul (1), articolele 412 și 413 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, atunci IRS corespunzători trebuie să fie 100.
• b. Pentru rata de acoperire a capitalului, dacă valoarea indicatorului unei instituții membre este mai mică de 100 %, atunci IRS corespunzător trebuie să fie 100.
• c. Pentru rata valoarea totală a expunerii la risc/total active și depozite acoperite/active de sarcini, în cazul în care valoarea indicatorului unei instituții membre este mai mare de 100 %, IRS corespunzători trebuie să fie 100.

Metoda „încadrării în clase de risc” pentru IRS

În metoda „încadrării în clase de risc”, pentru un anumit indicator de risc, SGD definește un număr fix de clase de risc (clase de risc), minimul fiind două clase de risc. SGD trebuie să definească numărul de clase de risc pentru a reflecta diferitele niveluri de risc prezentate de instituțiile membre (de exemplu, risc ridicat, mediu, scăzut) evaluate pe baza indicatorului de risc respectiv.

Pentru fiecare grupă a unui indicator de risc „j”, SGD trebuie să stabilească o limită superioară și inferioară pentru valoarea „A” a indicatorului de risc, astfel încât instituțiile membre cu un nivel similar de risc să fie încadrate în aceeași grupă de risc. SGD trebuie să stabilească limitele grupelor de risc fie pe bază relativă, fie pe bază absolută, astfel încât:

• a. Atunci când utilizează baza relativă, SGD trebuie să distribuie uniform instituțiile membre în grupele de risc. SGD stabilește limitele grupelor de risc după ce determină valorile „A” ale indicatorului de risc pentru instituțiile membre din aceeași grupă de risc.
• b. Atunci când utilizează baza absolută, SGD trebuie să stabilească limitele grupelor de risc pentru a reflecta faptul că toate valorile „A” ale indicatorului de risc din cadrul acestor limite reprezintă un nivel similar de risc și că toate instituțiile membre cu un nivel de risc similar sunt încadrate în aceeași grupă.

SGD trebuie să stabilească numărul și limitele grupelor de risc pentru a se asigura că există o diferențiere suficientă și semnificativă a instituțiilor membre. SGD trebuie să evite calibrarea numărului și a limitelor astfel încât instituțiile membre, deși prezintă diferențe semnificative între nivelurile de risc măsurate cu un anumit indicator de risc, să fie încadrate în aceeași grupă.

SGD nu trebuie să stabilească o limită superioară pentru grupa cu riscul cel mai ridicat și nu trebuie să stabilească o limită inferioară pentru grupa cu riscul cel mai scăzut.

Pentru fiecare grupă a unui indicator de risc, SGD trebuie să atribuie IRS corespunzători. SGD trebuie să atribuie un IRS de 100 pentru grupa cea mai riscantă și un IRS de 0 pentru grupa cea mai puțin riscantă. SGD se poate abate de la această regulă pentru indicatorii de risc care pot avea doar două valori posibile, dintre care unul reprezintă un nivel mediu de risc. În cazul în care SGD decide să utilizeze această posibilitate, atunci trebuie să atribuie un IRS de 50 grupei care reprezintă nivelul mediu de risc, în timp ce IRS atribuit celeilalte grupe trebuie să fie 100 sau 0.

Metoda „scării progresive” pentru IRS

În această metodă, pentru fiecare instituție „I” și pentru fiecare indicator de risc „j”, SGD trebuie să calculeze un IRS pe baza valorii „A” a indicatorului de risc. SGD trebuie să definească o limită superioară „ ” și o limită inferioară „ ” pentru fiecare indicator. Dacă valoarea indicatorului se situează 𝑓𝑓 între 𝑗𝑗 limitele definite, SGD 𝑑𝑑 𝑗𝑗 trebuie să atribuie valoarea IRS între 0 și 100, în conformitate cu următoarele două formule:

• a. Atunci când o valoare mai mare a indicatorului indică un risc mai ridicat, iar indicatorul este peste limita superioară „ ”, SGD trebuie să stabilească valoarea IRS la 100. În mod similar, când valoarea indicatorului 𝑓𝑓 𝑗𝑗 este sub limita inferioară „ ”, SGD trebuie să stabilească valoarea IRS la 0. Formula corespunzătoare este: 𝑑𝑑 𝑗𝑗

unde j = indicatorul 𝐼𝐼𝐶𝐶𝐷𝐷 𝑖𝑖𝑗𝑗 = ⎩ ⎧ ⎪ ⎨ ⎪ „j”, cuprins 𝐴𝐴 100 𝑓𝑓 0 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑗𝑗 −𝑑𝑑 −𝑑𝑑 între 𝑗𝑗 𝑗𝑗 ∗ 1 100, și „m”. 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă𝑑𝑑 𝐴𝐴 𝐴𝐴 𝑗𝑗 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑖𝑖𝑗𝑗 ≤ < > 𝐴𝐴 𝑑𝑑 𝑓𝑓 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑗𝑗 𝑗𝑗 ≤ 𝑓𝑓 𝑗𝑗

• b. În mod similar, dacă un indicator mai scăzut indică un risc mai ridicat, iar indicatorul se află sub limita inferioară „ ”, SGD trebuie să stabilească valoarea IRS la 100. În mod corespunzător, atunci când 𝑑𝑑 𝑗𝑗 valoarea indicatorului este peste limita superioară „ ”, SGD trebuie să stabilească valoarea IRS la 0. Formula corespunzătoare este: 𝑓𝑓 𝑗𝑗

𝐼𝐼𝐶𝐶𝐷𝐷 𝑖𝑖𝑗𝑗 = ⎩ ⎧ ⎪ ⎨ ⎪ 𝑓𝑓 0 𝑓𝑓 100 𝑗𝑗 𝑗𝑗 −𝐴𝐴 −𝑑𝑑 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑗𝑗 ∗ 100, 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă 𝑝𝑝𝑓𝑓𝑝𝑝ă𝑑𝑑 𝐴𝐴 𝐴𝐴 𝑗𝑗 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑖𝑖𝑗𝑗 ≤ > < 𝐴𝐴 𝑓𝑓 𝑑𝑑 𝑖𝑖𝑗𝑗 𝑗𝑗 𝑗𝑗 ≤ 𝑓𝑓 𝑗𝑗

Pentru fiecare indicator de risc, SGD trebuie să calibreze limita superioară „ ” și limita inferioară „ ” pentru a asigura o diferențiere suficientă și semnificativă între 𝑓𝑓 𝑗𝑗 instituțiile membre. SGD 𝑑𝑑 𝑗𝑗 ′ trebuie să evite calibrarea limitelor superioare și inferioare astfel încât toate instituțiile membre să se situeze frecvent sub limita inferioară sau peste limita superioară, deși prezintă diferențe semnificative în domeniul măsurat cu un anumit indicator de risc.