5.2 Evaluarea bonității debitorului

Instituțiile trebuie să analizeze cererea de credit a debitorului, pentru a se asigura că aceasta este conformă cu apetitul la riscul de credit, cu politicile privind riscul de credit, cu criteriile de acordare a creditelor, cu indicatorii relevanți și limitele de risc de credit ale instituțiilor, precum și cu orice măsuri macroprudențiale relevante aplicate de autoritatea macroprudențială desemnată.

În conformitate cu legislația relevantă în materie de protecție a consumatorilor, instituțiile și creditorii trebuie să evalueze capacitatea și perspectiva îndeplinirii de către debitor a obligațiilor ce îi revin în temeiul contractului de credit, care să acopere, în special, o evaluare a sursei capacității de rambursare a debitorului, ținând cont de particularitățile creditului, cum ar fi natura, scadența și rata dobânzii.

Garanțiile reale, în cazul creditării garantate, nu trebuie să reprezinte, în sine, un criteriu preponderent de aprobare a unui credit și nu pot justifica, în sine, aprobarea unui contract de credit. Garanțiile reale trebuie considerate sursa secundară de rambursare a instituției, în caz de nerespectare a obligațiilor de plată sau de deteriorare semnificativă a profilului de risc, ș i nu sursa principală de rambursare, cu excepția cazului în care contractul de credit prevede că rambursarea creditului se bazează pe vânzarea imobilului depus drept garanție reală sau constituit drept garanție lichidă.

Atunci când evaluează capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit, instituțiile și creditorii trebuie să ia în considerare factorii relevanți care ar putea influența capacitatea actuală și viitoare de rambursare a debitorului și trebuie să evite crearea de dificultăți excesive și supraîndatorarea. Factorii trebuie să includă alte obligații de administrare, durata rămasă, ratele dobânzii și sumele de rambursat, precum și comportamentul de rambursare, de exemplu, dovada oricăror plăți neefectuate și a circumstanțelor acestora, precum și impozite și asigurări direct relevante, dacă acestea sunt cunoscute.

În cazul în care cererea de credit este depusă în comun de mai mulți debitori, instituțiile și creditorii trebuie să efectueze evaluarea bonității pe baza capacității comune de rambursare a debitorilor.

În cazul în care un contract de credit implică o formă de garanție din partea unor terți, instituțiile trebuie să evalueze nivelul de protecție oferit de garanție și, dacă este cazul, să efectueze o evaluare a bonității garantului, aplicând dispozițiile relevante din prezentul ghid, în funcție de calitatea garantului - persoană fizică sau întreprindere.

Pentru a evalua capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit, instituțiile și creditorii trebuie să adopte metode și abordări adecvate, care pot include modele, atât timp cât se respectă prevederile prezentului ghid. Alegerea metodei adecvate trebuie să depindă de nivelul de risc, dimensiunea și tipul creditului. 5.2.2 Acordarea de credite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale

Această secțiune prezintă în detaliu factorii relevanți pentru evaluarea perspectivei îndeplinirii de către debitor a obligațiilor ce îi revin în temeiul unui contract de credit, așa cum se menționează la articolul 18 alineatul (1) și la articolul 20 alineatul (1) din Directiva 2014/17/UE. În ceea ce privește contractele de credit care fac obiectul legislației naționale de transpunere a acestei directive, instituțiile și creditorii trebuie să aplice dispozițiile prevăzute în prezenta secțiune, pe lângă dispozițiile prevăzute la secțiunea 5.2.1.

Atunci când este necesar, în special în cazul debitorilor care desfășoară activități independente sau au venituri sezoniere sau alte venituri neregulate, instituțiile și creditorii trebuie să facă demersuri rezonabile și să ia măsuri rezonabile pentru a verifica informațiile referitoare la sursa capacității de rambursare.

Dacă termenul de rambursare a creditului se prelungește peste vârsta de pensionare preconizată a debitorului, instituțiile și creditorii trebuie să țină cont în mod corespunzător de caracterul adecvat al posibilei surse a capacității de rambursare a debitorului și de capacitatea acestuia de a - și îndeplini în continuare, la pensie, obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit.

Instituțiile și creditorii trebuie să se asigure că capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit nu se bazează pe o creștere estimativă semnificativă a veniturilor debitorului, cu excepția cazului în care documentația oferă suficiente dovezi în acest sens.

Atunci când evaluează capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit, instituțiile și creditorii trebuie să țină cont de cheltuielile angajate și de alte cheltuieli nediscreționare, cum ar fi obligațiile curente ale debitorului, inclusiv justificarea și analiza corespunzătoare a cheltuielilor de subzistență.

În cadrul evaluării bonității, instituțiile și creditorii trebuie să efectueze analize de sensibilitate care să reflecte eventualele evenimente negative viitoare, inclusiv o reducere a veniturilor, o creștere a ratelor dobânzii în cazul contractelor de credit cu rată variabilă, o amortizare negativă a creditului, precum și plăți reziduale sau o amânare la plată a principalului sau a dobânzii.

În cazul creditelor în valută, așa cum sunt definite la articolul 4 alineatul (28) din Directiva 2014/17/UE, instituțiile și creditorii trebuie, de asemenea, să țină cont în evaluarea capacității debitorului de a - și îndeplini obligațiile de posibile scenarii negative ale cursului de schimb între moneda veniturilor debitorului și moneda contractului de credit. Instituțiile și creditorii trebuie, de asemenea, să ia în considerare și să evalueze orice strategii de acoperire împotriva riscurilor și orice acoperiri efective existente, inclusiv acoperirile naturale, pentru a diminua riscul de schimb valutar.

În cazul contractelor de credit care se referă la un bun imobil, care prevăd în mod explicit că bunul imobil nu urmează să fie ocupat în calitate de loc de reședință de către debitor sau un membru al familiei acestuia (și anume, în cazul contractelor privind cumpărarea de bunuri în vederea închirierii), așa cum se menționează la articolul 3 alineatul (3) litera (b) din Directiva 2014/17/UE, instituțiile și creditorii trebuie să aplice criteriile stabilite în secțiunea 5.2.3 .

5.2.3 Acordarea de alte credite garantate pentru consumatori

În ceea ce privește contractele de credit garantate cu bunuri imobile, altele decât cele incluse în secțiunea 5.2.2, instituțiile și creditorii trebuie să aplice dispozițiile prevăzute în prezenta secțiune, pe lângă dispozițiile prevăzute în secțiunea 5.2.1.

În cazul în care imobilele sunt încă în construcție și destinate să furnizeze, la finalizare, un venit proprietarului lor sub formă de chirii sau profituri din vânzarea acestora, instituțiile trebuie să evalueze faza de dezvoltare și faza ulterioară finalizării dezvoltării, atunci când proiectele se transformă în imobile generatoare de venituri. În scopul unor astfel de contracte de credit, instituțiile și creditorii trebuie să stabilească dacă:

• a. debitorul are un plan plauzibil legat de proiect, inclusiv estimări ale tuturor costurilor asociate cu dezvoltarea proiectului;
• b. debitorul are acces la constructori, arhitecți, ingineri și contractanți, care vor lua parte la dezvoltarea proiectului;
• c. debitorul a obținut sau este în măsură să obțină în viitor toate autorizațiile și certificatele necesare pentru dezvoltarea proiectului, pe măsură ce proiectul avansează.

În cazul contractelor de credit care se referă la un bun imobil, care prevăd în mod explicit că bunul imobil nu urmează să fie ocupat în calitate de loc de reședință de către debitor sau un membru al familiei acestuia (și anume, în cazul contractelor privind cumpărarea de bunuri în vederea închirierii), instituțiile trebuie să evalueze relația dintre veniturile viitoare obținute din închirierea bunurilor imobile și capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile.

În cadrul evaluării bonității, instituțiile trebuie să efectueze analize de sensibilitate care să reflecte eventualele evenimente negative legate de piață și idiosincratice care sunt relevante pentru tipul și scopul creditului. Aceste evenimente pot include o reducere a veniturilor, o creștere a ratelor dobânzii în cazul contractelor de credit cu rată variabilă, o amortizare negativă a creditului, plăți reziduale sau o amânare la plată a principalului sau a dobânzii, precum și, dacă este cazul, o scădere a valorii de piață a bunurilor imobile, o creștere a ratelor de neocupare și o reducere a prețurilor de închiriere pentru bunuri imobile similare. Dacă este cazul, instituțiile și creditorii trebuie să ia în considerare și implicațiile riscului de schimb valutar, așa cum se prevede la punctul 108.

5.2.4 Acordarea de credite negarantate pentru consumatori

Această secțiune prezintă în detaliu cerințele de evaluare a bonității debitorului menționate la articolul 8 din Directiva 2008/48/CE. În ceea ce privește contractele de credit care fac obiectul legislației naționale de transpunere a acestei directive, instituțiile și creditorii trebuie să aplice dispozițiile prevăzute în prezenta secțiune, pe lângă dispozițiile prevăzute în secțiunea 5.2.1.

Dacă este necesar, în special în cazul debitorilor care desfășoară activități independente sau au venituri sezoniere sau alte venituri neregulate, instituțiile și creditorii trebuie să efectueze demersuri rezonabile și să ia măsuri rezonabile pentru a evalua și verifica sursa capacității de rambursare.

Instituțiile și creditorii trebuie să se asigure că debitorul are capacitatea de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit, care nu se bazează pe creșterea estimativă semnificativă a veniturilor sale, cu excepția cazului în care documentația oferă suficiente dovezi în acest sens.

Când evaluează bonitatea, instituțiile și creditorii trebuie să efectueze analize de sensibilitate, dacă este cazul, care să reflecte eventuale evenimente negative specifice tipului de credit care ar putea apărea în viitor. Instituțiile și creditorii trebuie să ia în considerare și implicațiile riscului de schimb valutar, după caz, așa cum se prevede la punctul 108.

5.2.5 Acordarea de credite către microîntreprinderi și întreprinderi mici

Instituțiile trebuie să evalueze capacitatea actuală și viitoare a debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit. De asemenea, instituțiile trebuie să analizeze cererea de credit a debitorului, pentru a se asigura că aceasta este conformă cu apetitul la riscul de credit, cu politicile privind riscul de credit, cu criteriile de acordare a creditelor, cu indicatorii relevanți și limitele de risc de credit ale instituțiilor, precum și cu măsurile macroprudențiale relevante aplicate de autoritatea macroprudențială desemnată.

Instituțiile trebuie să ia în considerare faptul că fluxul de numerar rezultat din activitatea normală de afaceri a debitorului și, atunci când este cazul, în sensul contractului de credit, orice venituri din vânzarea activelor reprezintă principalele surse de rambursare.

Atunci când evaluează bonitatea debitorului, instituțiile trebuie să pună accentul pe veniturile viitoare realiste și sustenabile ale debitorului și pe fluxul de numerar viitor, nu pe garanțiile reale disponibile. Garanțiile reale nu trebuie să reprezinte, în sine, un criteriu preponderent de aprobare a unui credit și nu pot justifica, în sine, aprobarea unui contract de credit. Garanțiile reale trebuie considerate sursa secundară de rambursare a instituției, în caz de nerespectare a obligațiilor de plată sau de deteriorare semnificativă a profilului de risc, și nu sursa principală de rambursare, cu excepția cazului în care contractul de credit prevede că rambursarea creditului se bazează pe vânzarea imobilului depus drept garanție reală sau constituit drept garanție lichidă.

Atunci când efectuează evaluarea bonității, instituțiile trebuie:

• a. să analizeze poziția financiară și riscul de credit al debitorului, după cum se arată mai jos;
• b. să analizeze modelul și strategia de afaceri a debitorului, după cum se arată mai jos;
• c. să stabilească și să evalueze bonitatea sau ratingul intern al debitorului, dacă este cazul, în conformitate cu politicile și procedurile privind riscul de credit;
• d. să ia în considerare toate angajamentele financiare ale debitorului, cum ar fi facilitățile angajate utilizate și neutilizate, inclusiv facilitățile de capital circulant, expunerile la riscul de credit ale debitorului și comportamentul anterior de rambursare al debitorului, precum și alte obligații impuse de autorități fiscale sau alte autorități publice sau de fonduri de asigurări sociale;
• e. dacă este cazul, să evalueze structura tranzacției, inclusiv riscul de subordonare structurală și condițiile aferente, de exemplu angajamentele și, dacă este cazul, structura garanțiilor și a garanțiilor reale ale terților.

Instituțiile trebuie să efectueze evaluarea bonității în ceea ce privește particularitățile creditului, cum ar fi natura, scadența și rata dobânzii.

Pentru a evalua capacitatea debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit, instituțiile trebuie să adopte metode și abordări adecvate, care pot include modele, atât timp cât prezentul ghid este respectat. Alegerea metodei adecvate trebuie să depindă de nivelul de risc, dimensiunea și tipul creditului.

În cazul în care debitorul este membru al unui grup de clienți aflați în legătură, instituțiile trebuie să efectueze evaluarea la nivel individual și, dacă este cazul, la nivel de grup, în conformitate cu Ghidul ABE privind clienții aflați în legătură, în special atunci când rambursarea depinde de fluxul de numerar care provine de la alte părți aflate în legătură. În cazul în care debitorul este membru al unui grup de clienți aflați în legătură cu bănci centrale și entități suverane, inclusiv administrații centrale, autorități regionale și locale și entități din sectorul public, instituțiile trebuie să evalueze entitatea individuală.

În cazul activităților de creditare cu elemente transfrontaliere (de exemplu, finanțarea comerțului, finanțarea exporturilor), instituțiile trebuie să țină cont de mediul politic, economic și juridic în care își desfășoară activitatea contrapartea din străinătate a clientului instituției. Instituțiile trebuie să evalueze capacitatea cumpărătorului de a transfera fonduri, capacitatea furnizorului de a livra comanda, inclusiv capacitatea acestuia de a îndeplini cerințele legale locale aplicabile, precum și capacitatea financiară a furnizorului de a administra eventualele întârzieri în efectuarea tranzacției.

Instituțiile trebuie să evalueze expunerea debitorului la factorii ESG, în special factorii de mediu și impactul asupra schimbărilor climatice, precum și caracterul adecvat al strategiilor de atenuare, așa cum sunt stabilite de către debitor. Această analiză trebuie efectuată la nivel de debitor; cu toate acestea, dacă este cazul, instituțiile pot avea, de asemenea, în vedere efectuarea acestei analize la nivel de portofoliu.

Pentru a identifica debitorii expuși, direct sau indirect, la riscuri crescute asociate factorilor ESG, instituțiile trebuie să aibă în vedere utilizarea de hărți tip heat-map care să evidențieze într - un grafic sau un sistem de scalare, de exemplu, riscurile legate de climă și de mediu pe care le prezintă fiecare (sub)sector economic . În cazul creditelor sau al debitorilor asociați unui risc mai ridicat ESG, este necesară o analiză mai aprofundată a modelului efectiv de afaceri al debitorului, inclusiv o analiză a emisiilor actuale și preconizate de gaze cu efect de seră, a mediului de piață, a cerințelor ESG în materie de supraveghere pentru societățile în cauză și a efectelor probabile ale reglementării privind ESG asupra poziției financiare a debitorului.

Analiza poziției financiare a debitorului

Pentru analiza poziției financiare în cadrul evaluării bonității, așa cum se specifică mai sus, instituțiile trebuie să ia în considerare următoarele:

• a. atât poziția financiară actuală cât și cea preconizată, inclusiv bilanțurile, sursa capacității de rambursare în scopul îndeplinirii obligațiilor contractuale, inclusiv în cazul unor posibile evenimente adverse și, dacă este cazul, structura capitalului, capitalul circulant, venitul și fluxul de numerar;
• b. nivelul efectului de levier al debitorului, distribuția dividendelor și cheltuielile de capital efective și preconizate/prognozate, precum și ciclul său de conversie a numerarului pentru facilitatea în cauză, după caz;
• c. profilul de expunere până la scadență în raport cu eventualele evoluții ale pieței, cum ar fi expunerile denominate în monede străine și expunerile garantate cu instrumente de rambursare, după caz;
• d. probabilitatea de nerambursare, pe baza evaluării bonității sau a ratingului de risc intern, dacă este cazul;
• e. utilizarea parametrilor și indicatorilor financiari, specifici claselor de active sau tipurilor de produse corespunzători, în conformitate cu apetitul lor la riscul de credit, cu politicile și limitele de risc de credit stabilite în conformitate cu secțiunile 4.2 și 4.3, inclusiv luarea în considerare a indicatorilor din anexa 3, într - o măsură care să fie aplicabilă și adecvată propunerii specifice de credit.

Instituțiile trebuie să se asigure că proiecțiile financiare utilizate în analiză sunt realiste și rezonabile. Aceste proiecții/previziuni trebuie să se bazeze cel puțin pe proiecția datelor financiare istorice în viitor. Instituțiile trebuie să evalueze dacă aceste proiecții sunt conforme cu așteptările economice și de piață ale instituției. În situația în care au rezerve importante cu privire la fiabilitatea acestor proiecții financiare, instituțiile trebuie să își facă propriile proiecții referitoare la poziția financiară și capacitatea de rambursare a debitorilor.

Dacă este cazul, atunci când acordă credite societăților holding, instituțiile trebuie să evalueze poziția financiară, atât ca entitate separată, de exemplu la nivel consolidat, cât și ca entitate unică, în cazul în care societatea holding nu este ea însăși o societate operațională sau în cazul în care instituțiile nu dețin garanții de la societățile operaționale pentru societatea holding.

Atunci când evaluează poziția financiară a debitorilor , instituțiile trebuie să evalueze sustenabilitatea și fezabilitatea capacității viitoare de rambursare în cazul unor posibile evenimente adverse care sunt relevante pentru tipul și scopul creditului și care pot apărea pe durata contractului de credit. Aceste evenimente pot cuprinde reducerea veniturilor și a fluxului de numerar, creșterea ratelor dobânzii, amortizarea negativă a creditului, amânarea la plată a principalului sau a dobânzii, deteriorarea condițiilor de pe piață și de desfășurare a activității pentru debitor și modificarea cursului de schimb valutar, după cazul.

Analiza modelului și a strategiei de afaceri a debitorului

Instituțiile trebuie să evalueze modelul și strategia de afaceri a debitorilor, inclusiv în raport cu scopul creditului.

Instituțiile trebuie să evalueze cunoștințele, experiența și capacitatea debitorului de a administra activitatea de afaceri, activele sau investițiile corelate cu contractele de credit (de exemplu, un anumit imobil pentru un credit BIC).

Instituțiile trebuie să evalueze fezabilitatea planului de afaceri și a proiecțiilor financiare asociate, în conformitate cu particularitățile sectorului în care debitorul își desfășoară activitatea.

Instituțiile trebuie să evalueze dependența debitorului față de contractele, clienții sau furnizorii - cheie și modul în care acestea afectează generarea fluxului de numerar, inclusiv eventualele concentrări.

Instituțiile trebuie să evalueze existența oricărei posibile dependențe a persoanei - cheie față de debitor și, atunci când este necesar, să identifice, împreună cu debitorul, posibile măsuri de diminuare.

Evaluarea garanțiilor și a garanțiilor reale

Instituțiile trebuie să evalueze garanțiile reale depuse, care sunt utilizate în scopul diminuării riscului, pe baza cerințelor pentru garanții reale prevăzute în apetitul la riscul de credit, în politicile și procedurile instituției privind riscul de credit, inclusiv evaluările și drepturile de proprietate, și să verifice toate documentele relevante (de exemplu, dacă imobilele sunt înscrise în registrele corespunzătoare).

Instituțiile trebuie să evalueze orice garanții, angajamente, clauze de gaj negativ și contracte aferente serviciului datoriei care sunt utilizate în scopul diminuării riscurilor.

În cazul în care acest lucru este relevant pentru deciziile cu privire la credite, instituțiile trebuie să evalueze titlurile de capital și instrumentele debitorului de îmbunătățire a calității creditului, cum ar fi asigurările ipotecare, angajamentele tip take-out commitments și garanțiile de rambursare din surse externe.

În cazul în care un contract de credit implică o formă de garanție din partea unor terți, instituțiile trebuie să evalueze nivelul de protecție oferit de garanție și, dacă este cazul, să efectueze o evaluare a bonității garantului, aplicând dispozițiile relevante din prezentul ghid, în funcție de calitatea garantului - persoană fizică sau întreprindere. Evaluarea bonității garantului trebuie să fie proporțională cu dimensiunea garanției în raport cu creditul și cu tipul garantului. 5.2.6 Acordarea de credite întreprinderilor mijlocii și mari

Instituțiile trebuie să evalueze capacitatea actuală și viitoare a debitorului de a - și îndeplini obligațiile ce îi revin în temeiul contractului de credit. De asemenea, instituțiile trebuie să analizeze cererea de credit a debitorului, pentru a se asigura că aceasta este conformă cu apetitul la riscul de credit, cu politicile privind riscul de credit, cu criteriile de acordare a creditelor, cu indicatorii relevanți și limitele de risc de credit ale instituțiilor, precum și cu măsurile macroprudențiale relevante aplicate de autoritatea macroprudențială desemnată.

Instituțiile trebuie să ia în considerare faptul că fluxul de numerar rezultat din activitatea normală de afaceri a debitorului și, atunci când este cazul, în sensul contractului de credit, orice venituri din vânzarea activelor reprezintă principalele surse de rambursare.

Atunci când evaluează bonitatea debitorului, instituțiile trebuie să pună accentul pe veniturile viitoare realiste și sustenabile ale debitorului și pe fluxul de numerar viitor, nu pe garanțiile reale disponibile. Garanțiile reale nu trebuie să reprezinte, în sine, un criteriu preponderent de aprobare a unui credit și nu pot justifica, în sine, aprobarea unui contract de credit. Garanțiile reale trebuie considerate sursa secundară de rambursare a instituției, în caz de nerespectare a obligațiilor de plată sau de deteriorare semnificativă a profilului de risc, ș i nu sursa principală de rambursare, cu excepția cazului în care contractul de credit prevede că rambursarea creditului se bazează pe vânzarea imobilului depus drept garanție reală sau constituit drept garanție lichidă.

Atunci când efectuează evaluarea bonității, instituțiile trebuie:

• a. să analizeze poziția financiară și riscul de credit al debitorului, după cum se arată mai jos;
• b. să analizeze structura organizatorică, modelul și strategia de afaceri a debitorului, după cum se arată mai jos;
• c. să stabilească și să evalueze bonitatea sau ratingul intern al debitorului, dacă este cazul, în conformitate cu politicile și procedurile privind riscul de credit;
• d. să ia în considerare toate angajamentele financiare ale debitorului, cum ar fi toate facilitățile angajate utilizate și neutilizate, inclusiv facilitățile de capital circulant, expunerile la riscul de credit ale debitorului și comportamentul anterior de rambursare al debitorului, precum și alte obligații impuse de autorități fiscale sau alte autorități publice sau de fonduri de asigurări sociale;
• e. să evalueze structura tranzacției, inclusiv riscul de subordonare structurală și condițiile aferente, de exemplu angajamentele și, dacă este cazul, structura garanțiilor și a garanțiilor reale ale terților.

Instituțiile trebuie să efectueze evaluarea bonității în ceea ce privește particularitățile creditului, cum ar fi natura, scadența și rata dobânzii.

Instituțiile trebuie să evalueze expunerea debitorului la factorii ESG, în special factorii de mediu și impactul asupra schimbărilor climatice, precum și caracterul adecvat al strategiilor de atenuare, așa cum sunt stabilite de către debitor.

În cazul în care debitorul este membru al unui grup de clienți aflați în legătură, instituțiile trebuie să efectueze evaluarea la nivel individual și, dacă este cazul, la nivel de grup, în conformitate cu Ghidul ABE privind clienții aflați în legătură, în special atunci când rambursarea depinde de fluxul de numerar care provine de la alte părți aflate în legătură. În cazul în care debitorul este membru al unui grup de clienți aflați în legătură cu bănci centrale și entități suverane, inclusiv administrații centrale, autorități regionale și locale și entități din sectorul public, instituțiile trebuie să evalueze entitatea individuală.

În cazul activităților de creditare cu elemente transfrontaliere (de exemplu, finanțarea comerțului, finanțarea exporturilor), instituțiile trebuie să țină cont de mediul politic, economic și juridic în care își desfășoară activitatea contrapartea din străinătate a clientului instituție i. Instituțiile trebuie să evalueze potențialul cumpărătorului de a transfera fonduri, capacitatea furnizorului de a livra comanda, inclusiv capacitatea acestuia de a îndeplini cerințele legale locale aplicabile, precum și capacitatea financiară a furnizorului de a administra eventualele întârzieri în efectuarea tranzacției.

Pentru a identifica debitorii expuși, direct sau indirect, la riscuri crescute asociate factorilor ESG, instituțiile trebuie să aibă în vedere utilizarea de hărți tip heat-maps care să evidențieze într - un grafic sau un sistem de scalare, de exemplu, riscurile legate de climă și de mediu pe care le prezintă fiecare (sub)sector economic. În cazul creditelor sau al debitorilor asociați unui risc mai ridicat ESG, este necesară o analiză mai intensă a modelului efectiv de afaceri al debitorului, inclusiv o analiză a emisiilor actuale și preconizate de gaze cu efect de seră, a mediului de piață, a cerințelor ESG în materie de supraveghere pentru societățile în cauză și a efectelor probabile ale reglementării privind ESG asupra poziției financiare a debitorului.

Analiza poziției financiare a debitorului

În scopul analizei poziției financiare în cadrul evaluării bonității, așa cum se specifică mai sus, instituțiile trebuie să ia în considerare următoarele:

• a. atât poziția financiară actuală cât și cea preconizată, inclusiv bilanțurile și structura capitalului, capitalul circulant, veniturile, fluxul de numerar și sursa capacității de rambursare în scopul îndeplinirii obligațiilor contractuale, de exemplu capacitatea serviciului datoriei, inclusiv în cazul unor posibile evenimente adverse (vezi, de asemenea, analiza de sensibilitate) – punctele de analizat trebuie să includă, printre altele, fluxul de numerar liber, disponibil pentru serviciul datoriei aferent facilității în cauză;
• b. profitul din exploatare și rentabilitatea, în special în ceea ce privește datoria purtătoare de dobândă;
• c. nivelul efectului de levier al debitorului, distribuția dividendelor și cheltuielile de capital efective și preconizate, precum și ciclul său de conversie a numerarului pentru facilitatea în cauză;
• d. profilul de expunere până la scadență în raport cu eventualele evoluții ale pieței (de exemplu, expunerile denominate în monede străine și expunerile garantate cu instrumente de rambursare);
• e. dacă este cazul, probabilitatea de nerambursare, pe baza evaluării bonității sau a ratingului de risc intern;
• f. utilizarea parametrilor și indicatorilor financiari, specifici claselor de active sau tipurilor de produse corespunzători, în conformitate cu apetitul lor la riscul de credit, cu politicile și limitele de risc de credit stabilite în conformitate cu secțiunile 4.2 și 4.3, inclusiv luarea în considerare a indicatorilor din anexa 3, într - o măsură care să fie aplicabilă și adecvată propunerii specifice de credit.

Instituțiile trebuie să se asigure că proiecțiile utilizate în analiză sunt realiste, rezonabile și conforme cu așteptările economice și comerciale ale instituțiilor. În situația în care au rezerve importante cu privire la fiabilitatea acestor proiecții financiare, instituțiile trebuie să își facă propriile proiecții referitoare la poziția financiară a debitorilor și, dacă este cazul, să le utilizeze pentru a contesta proiecțiile furnizate de debitori.

Instituțiile trebuie, de asemenea, să evalueze capacitatea debitorului de a obține profituri viitoare, să măsoare impactul rezultatului reportat și, prin urmare, impactul asupra capitalurilor proprii, în special în cazurile în care debitorul nu a fost în măsură să genereze profituri pozitive în timp.

Instituțiile trebuie să efectueze o evaluare a ciclului debitorului de conversie a numerarului pentru a măsura timpul necesar întreprinderii pentru a converti investiția în stocuri și alte intrări aferente resurselor în numerar, prin vânzarea de bunuri și servicii specifice. Instituțiile trebuie să fie în măsură să înțeleagă ciclul de conversie a numerarului al unui debitor pentru a estima capitalul circulant necesar și a identifica costurile recurente, în scopul evaluării capacității permanente de rambursare a facilităților de credit în timp.

Instituțiile trebuie, după caz, să evalueze acești indicatori financiari în raport cu indicatorii și limitele stabilite în apetitul lor la riscul de credit, în politicile și limitele lor privind riscul de credit, în conformitate cu secțiunile 4.2 și 4.3 .

Atunci când acordă credite unor societăți holding, instituțiile trebuie să evalueze poziția financiară atât ca entitate separată, de exemplu la la nivel consolidat, cât și ca entitate unică, în cazul în care societatea holding nu este ea însăși o societate operațională sau în cazul în care instituțiile nu dețin garanții de la societățile operaționale pentru societatea holding.

Analiza de sensibilitate în evaluarea bonității

Instituțiile trebuie să evalueze sustenabilitatea și fezabilitatea poziției financiare a debitorului și viitoarea capacitate de rambursare în cazul unor posibile evenimente adverse care pot apărea pe durata contractului de credit. În acest scop, instituțiile trebuie să efectueze

• o analiză de sensibilitate unifactorială sau multifactorială, luând în considerare evenimente legate de piață și idiosincratice sau o combinație a oricărora dintre acestea .

Această analiză de sensibilitate trebuie să țină cont de toate aspectele generale și de cele specifice claselor de active și tipurilor de produse, care pot avea un impact asupra bonității debitorului.

Atunci când efectuează o analiză de sensibilitate a capacității de rambursare a debitorului în cazul unor viitoare evenimente negative, instituțiile trebuie să țină cont de următoarele evenimente cu cea mai mare relevanță pentru circumstanțele specifice și pentru modelul de afaceri al debitorului:

Evenimente idiosincrasice:

• a. scăderea semnificativă, dar plauzibilă, a veniturilor sau a marjelor de profit ale debitorului;
• b. eveniment grav, dar plauzibil, generator de pierdere din exploatare;
• c. apariția unor probleme de administrare grave, dar plauzibile;
• d. falimentul partenerilor comerciali, al clienților sau al furnizorilor semnificativi;
• e. prejudicii grave, dar plauzibile, aduse reputației;
• f. ieșire severă, dar plauzibilă, de lichidități, schimbări în ceea ce privește finanțarea sau creșterea efectului de levier asociat bilanțului debitorului;
• g. variații nefavorabile ale prețului la active, la care debitorul este expus în mod preponderent (de exemplu, la materia primă sau la produsul final), și riscul de schimb valutar;

Evenimente de piață:

• h. încetinire macroeconomică severă, dar plauzibilă;
• i. încetinire severă, dar plauzibilă, a sectoarelor economice în care își desfășoară activitatea debitorul și clienții acestuia;
• j. modificare semnificativă a riscurilor politice, de reglementare și geografice;
• k. creștere puternică, dar plauzibilă a costului finanțării, de exemplu, o creștere a ratei dobânzii cu 200 de puncte de bază la toate facilitățile de credit ale debitorului.

Analiza modelului și a strategiei de afaceri ale debitorului

Instituțiile trebuie să evalueze modelul și strategia de afaceri ale debitorilor, inclusiv în raport cu scopul creditului.

Instituțiile trebuie să evalueze cunoștințele, experiența și capacitatea debitorului de a administra activitatea de afaceri, activele sau investițiile legate de contractele de credit (de exemplu, anumite imobile pentru creditul BIC).

Instituțiile trebuie să evalueze fezabilitatea planului de afaceri și a proiecțiilor financiare asociate, în conformitate cu particularitățile sectorului în care debitorul își desfășoară activitatea.

Instituțiile trebuie să evalueze dependența debitorului față de contractele, clienții sau furnizorii - cheie și modul în care acestea afectează generarea fluxului de numerar, inclusiv eventualele concentrări.

Evaluarea garanțiilor și a garanțiilor reale

Instituțiile trebuie să evalueze garanțiile reale depuse pe baza cerințelor pentru garanți i reale prevăzute în apetitul la riscul de credit, în politicile și procedurile instituției privind riscul de credit, inclusiv evaluările și drepturile de proprietate, și să verifice toate documentele relevante (de exemplu, dacă imobilele sunt înscrise în registrele corespunzătoare).

Instituțiile trebuie să evalueze orice garanții, angajamente, clauze de gaj negativ și contracte aferente serviciului datoriei care sunt utilizate în scopul diminuării riscurilor. Instituțiile trebuie să ia în considerare, de asemenea, dacă valoarea garanțiilor reale este corelată în vreun fel cu activitatea sau capacitatea debitorului de a genera flux de numerar.

Instituțiile trebuie să evalueze titlurile de capital și instrumentele debitorului de îmbunătățire a calității creditului, cum ar fi asigurările ipotecare, angajamentele de credit și garanțiile de rambursare din surse externe.

În cazul în care un contract de credit implică o formă de garanție din partea unor terți, instituțiile trebuie să evalueze nivelul de protecție oferit de garanție și, dacă este cazul, să efectueze o evaluare a bonității garantului, aplicând dispozițiile relevante din prezentul ghid, în funcție de calitatea garantului - persoană fizică sau întreprindere. Evaluarea bonității garantului trebuie să fie proporțională cu dimensiunea garanției în raport cu creditul și cu tipul garantului.

În cazul în care, în cadrul tranzacțiilor sindicalizate de creditare sau de finanțare a proiectelor, fluxurile de plăți trec printr - un terț la tranzacții, de exemplu un agent desemnat, instituțiile (sau șefii de filă mandatați ori agenții desemnați ai acestora) trebuie să evalueze soliditatea agentului. În cazul tranzacțiilor transfrontaliere de creditare și de finanțare a proiectelor, agentul trebuie să fie unicul emitent de garanții, scrisori de credit sau documente similare emise în numele furnizorului în tranzacție.

5.2.7 Acordarea de credite imobiliare comerciale

Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul acordării de credite BIC, pe lângă criteriile generale pentru evaluarea bonității prevăzute în secțiunea 5.2.5 și secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să aplice criteriile specifice prevăzute în prezenta secțiune. Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul acordării de credite pentru bunuri imobiliare comerciale care urmează să fie utilizate pentru desfășurarea de activități economice de către debitorul care deține imobilul, instituțiile trebuie să aplice doar criteriile prevăzute în secțiunea 5.2.5 și în secțiunea 5.2.6.

Instituțiile trebuie să evalueze și să verifice experiența debitorului în ceea ce privește tipul, dimensiunea și localizarea geografică a BIC. Atunci când debitorul este o entitate cu scop special sponsorizată de o altă entitate, instituțiile trebuie să evalueze experiența entității - sponsor în ceea ce privește tipul, dimensiunea și localizarea geografică a BIC.

Instituțiile trebuie să efectueze evaluarea capacității imobilului de a genera venituri și evaluarea perspectivelor de refinanțare. Aceste evaluări trebuie să țină cont de durata pentru care este angajat creditul BIC în temeiul cererii de credit în cauză.

La evaluarea capacității de rambursare a debitorului , instituțiile trebuie să evalueze, dacă este cazul:

• a. sustenabilitatea fluxului de numerar;
• b. calitatea locatarilor, impactul modificărilor aduse veniturilor actuale din chirii asupra calendarului de amortizare, condițiile contractului de închiriere, scadențele și condiții, precum și istoricul plăților locatarului, dacă acesta există deja;
• c. perspectivele de reînchiriere, fluxul de numerar necesar pentru a asigura administrarea creditului, în conformitate cu contractul de credit, în cazul în care este necesară reînchirierea, după caz, performanța activului în caz de încetinire a creșterii economice, precum și fluctuațiile randamentelor chiriilor în timp, pentru a evalua prezența unor randamente prea comprimate;
• d. cheltuielile de capital necesare pentru imobil pe întreaga durată a creditului.

În c adrul evaluării perspectivelor de reînchiriere a oricărui imobil, instituțiile trebuie să țină cont de cererea locatarilor pentru imobilul respectiv, având în vedere oferta de bunuri imobile comparabile, condițiile și specificațiile imobilului, localizarea acestuia și proximitatea față de infrastructura relevantă care deservește imobilul.

Atunci când se acordă credite doar cu dobândă pentru BIC, instituțiile trebuie să evalueze fluxul de numerar generat de imobil pentru a susține un nivel de amortizare echivalent cu ciclul economic de viață proiectat al imobilului, pentru a compensa principalul și dobânda creditului în cazul unei creșteri a raportului credit/garanții (loan - to value – LTV) pentru un imobil sau la un nivel obișnuit al LTV pe piața relevantă. Instituțiile trebuie, de asemenea, să ia în considerare

• o astfel de analiză în cazul în care debitorii au o îmbunătățire suplimentară a calității creditului, de exemplu, activele destinate cedării care sunt executorii din punct de vedere juridic într - o perioadă de timp rezonabilă.

În scopul analizei de sensibilitate în cazul unor evenimente adverse legate de piață și idiosincratice, pe lângă evenimentele specificate în secțiunea 5.2.5 și secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să ia în considerare următoarele, după caz:

• a. reînchirierea, inclusiv o modificare a prețurilor de închiriere, durata contractului de închiriere în raport cu comisioanele de administrare percepute pe durata creditului, creșterea ratelor de neocupare, costurile de întreținere și de renovare, perioadele de scutire de la plata chiriei și stimulentele de închiriere;
• b. riscurile și întârzierile asociate refinanțării;
• c. riscul asociat cheltuielilor de capital;
• d. alte criterii relevante.

5.2.8 Acordarea de credite pentru dezvoltare imobiliară

Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul acordării de credite pentru dezvoltare imobiliară, pe lângă dispozițiile generale privind evaluarea bonității prevăzute în secțiunea 5.2.5 și secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să aplice dispozițiile specifice din prezenta secțiune.

Evaluarea bonității trebuie să acopere, în conformitate cu ciclul de viață al creditului, atât faza de dezvoltare, inclusiv etapele acesteia, dacă este cazul, cât și faza ulterioară finalizării dezvoltării, atunci când proiectul se transformă într - un credit BIC. Această din urmă etapă trebuie evaluată ca acordare de credit BIC, în conformitate cu dispozițiile prezentului ghid.

La evaluarea fazei de dezvoltare, instituțiile trebuie să stabilească dacă debitorul:

• a. are un plan de afaceri plauzibil, inclusiv o justificare pentru dezvoltare și o proiecție a tuturor costurilor asociate dezvoltării verificate de un expert independent;
• b. are acces la constructori, arhitecți, ingineri și contractanți pentru dezvoltarea bunului imobil;
• c. a obținut sau este în măsură să obțină în viitor toate autorizațiile și certificatele n ecesare pentru dezvoltare, pe măsură ce proiectul avansează și înainte de efectuarea plății (plăților).

Instituțiile trebuie să se asigure că în calculul costurilor asociate dezvoltării sunt incluse provizioane pentru cheltuieli neprevăzute în caz de depășire a costurilor. Provizioanele pentru cheltuieli neprevăzute trebuie incluse în limita de credit sau în capitalurile proprii. Instituțiile trebuie să evalueze nivelul rezervelor de numerar și profilul de lichiditate al debitorului pentru a se asigura că debitorul are capacitatea de a finanța cheltuielile neprevăzute în caz de depășire a costurilor și întârzieri, dacă este cazul, peste suma pentru situații neprevăzute.

Instituțiile trebuie să efectueze evaluarea fezabilității oricăror venituri nete preconizate din vânzări, atât în ceea ce privește valoarea, cât și volumul vânzărilor și termenele.

Instituțiile trebuie să efectueze vizite la fața locului, însoțite, dacă este cazul, de o persoană cu o pregătire corespunzătoare, pentru a verifica principalele componente de la fața locului, inclusiv accesul și particularitățile amplasamentului, și să păstreze la dosarul debitorului un rezumat al acestei vizite.

Pe lângă evaluarea bonității debitorului, instituțiile, dacă este cazul (de exemplu, în cazul apelurilor în marjă), trebuie să evalueze investitorii în titluri de capital în cadrul proiectului, concentrându - se pe evaluarea poziției lor financiare, a expertizei și experienței relevante în proiecte similare, precum și pe alinierea intereselor investitorilor în titluri de capital cu cele ale instituțiilor care oferă credite pentru același proiect. 5.2.9 Tranzacții cu efect de levier

Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul tranzacțiilor cu efect de levier, pe lângă dispozițiile generale privind evaluarea bonității prevăzute în secțiunea 5.2.5 și în secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să identifice efectul de levier excesiv la inițiere, definit ca raport între datoria totală și câștigul înainte de dobânzi, taxe, depreciere și amortizare (EBITDA). Tranzacțiile cu efect de levier excesiv trebuie să rămână excepționale (și trebuie să fie în concordanță cu apetitul la risc al unei instituții) și să facă parte din cadrul de delegare a creditelor și de administrare a escaladării riscurilor din interiorul unei instituții.

Instituțiile trebuie să efectueze o evaluare amplă a capacității debitorului de a rambursa datoria sau de a reduce efectul de levier la un nivel sustenabil al datoriei într - o perioadă de timp rezonabilă.

5.2.10 Finanțarea activităților navale

Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul finanțării navelor, pe lângă dispozițiile generale privind evaluarea bonității prevăzute în secțiunea 5.2.5 și secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să aplice criteriile specifice prevăzute în prezenta secțiune. În special, instituțiile trebuie să evalueze următoarele aspecte:

• a. raportul dintre veniturile și costurile navei (cheltuieli de funcționare, inclusiv asigurări, salarii, întreținere, lubrifianți și costul dobânzilor);
• b. raportul dintre vârsta actuală a navei și durata de viață preconizată a acesteia;
• c. caracteristicile flotei debitorului în raport cu populația totală a flotei (amploarea lucrărilor la nave noi, numărul de nave dezarmate, numărul de nave dezmembrate pentru fiecare segment și vechimea navelor vor determina supratonajul și vor influența tarifele de navlosire);
• d. evaluările navelor, cu sau fără marjă de ajustare (în cazul în care acestea sunt incluse ca sursă de rambursare), pentru a reflecta costurile de vânzare, valoarea - timp a banilor și incertitudinile legate de lichiditate și valoarea de piață a activului, cu excepția cazului în care nu sunt posibile evaluări unice dacă navele sunt exploatate în cadrul unei flote mai mari, cu diferite tipuri de venituri.

Instituțiile trebuie să ia în considerare și alți factori, cum ar fi cererea și oferta de pe piață pentru tipul de navă în cauză, modelele comerciale prezente și viitoare pentru tipul de navă în cauză, necesitatea ca creditul să fie cu răspundere limitată sau să aibă garanții sau un contract de navlosire pe termen lung cu un utilizator final acceptabil și dacă proprietarul navei poate furniza alte titluri de valoare, cum ar fi cesiuni de contracte de navlosire și asigurări, grevări ale acțiunilor și garanțiilor reale în numerar sau ipoteci asupra altor active, cum ar fi bunurile imobiliare și navele surori.

În cazul creditelor pentru construcții navale, instituțiile trebuie să stabilească dacă debitorul:

• a. are un plan de afaceri plauzibil, inclusiv o justificare pentru dezvoltare și o proiecție a tuturor costurilor asociate verificate de un expert independent;
• b. are acces la constructori, arhitecți, ingineri și antreprenori de construcții navale;
• c. a obținut sau este în măsură să obțină în viitor toate autorizațiile și certificatele necesare pentru dezvoltare, pe măsură ce proiectul avansează.

5.2.11 Finanțarea proiectelor

Atunci când evaluează bonitatea debitorilor în cazul finanțării proiectelor, pe lângă dispozițiile generale privind evaluarea bonității prevăzute în secțiunea 5.2.5 și secțiunea 5.2.6, instituțiile trebuie să aplice criteriile specifice prevăzute în prezenta secțiune.

Instituțiile trebuie să evalueze sursa principală de rambursare a creditului, care este venitul generat de activele (proiectul) în curs de finanțare. Instituțiile trebuie să evalueze fluxul de numerar asociat proiectului, inclusiv capacitatea viitoare de a genera venituri odată proiectul finalizat, ținând cont de toate restricțiile de reglementare sau juridice aplicabile (de exemplu, reglementarea prețurilor, reglementarea ratei rentabilității, veniturile care fac obiectul contractelor de tip „take - or - pay”, legislația în materie de mediu și reglementările care afectează rentabilitatea unui proiect).

În măsura în care acest lucru este posibil, instituțiile trebuie să se asigure că toate activele proiectului și fluxul de numerar și conturile actuale și viitoare sunt gajate în favoarea instituției care acordă creditul sau a agentului/subscriitorului, în cazul unei tranzacții sindicalizate/de tip „club deal”. În cazul în care se înființează o entitate cu scop special pentru proiect, acțiunile acestei entități cu scop special trebuie să fie gajate în favoarea instituției, pentru a permite instituției/agentului să intre în posesia societății, dacă este cazul. În cazul tranzacțiilor sindicalizate/de tip „club deal”, acordurile intercreditori trebuie să reglementeze accesul fiecărui creditor la fondurile și activele gajate.

La evaluarea fazei de dezvoltare a proiectului, instituțiile trebuie să stabilească dacă debitorul:

• a. are un plan de afaceri plauzibil, inclusiv o justificare pentru dezvoltare și o proiecție a tuturor costurilor asociate dezvoltării verificate de un expert independent;
• b. are acces la constructori, arhitecți, ingineri și contractanți pentru proiect;
• c. a obținut sau este în măsură să obțină în viitor toate autorizațiile și certificatele necesare pentru dezvoltare, pe măsură ce proiectul avansează.

Instituțiile trebuie să se asigure că în calculul costurilor asociate dezvoltării, așa cum este furnizat de debitor, sunt incluse provizioane pentru cheltuieli neprevăzute în caz de depășire a costurilor. Astfel de provizioane pentru cheltuieli neprevăzute trebuie incluse în limita de credit sau în capitalurile proprii. Instituțiile trebuie să evalueze nivelul rezervelor de numerar și profilul de lichiditate al debitorului sau al investitorilor în titluri de capital pentru a se asigura că aceștia au capacitatea de a finanța cheltuielile neprevăzute în caz de depășire a costurilor și întârzieri, dacă este cazul, peste suma pentru situații neprevăzute.

Pe lângă evaluarea bonității debitorului, instituțiile trebuie să evalueze investitorii în titluri de capital în cadrul proiectului, concentrându - se, atunci când este cazul, pe evaluarea poziției lor financiare, a expertizei și experienței relevante în proiecte similare, a capacității și disponibilității de a sprijini proiectul pe întreaga durată de viață a acestuia.