4.3 Orientări specifice instituțiilor de credit care aplică IFRS 9

În conformitate cu paragraful 5.5.5 din IFRS 9, „în cazul în care, la data de raportare, riscul de credit pentru un instrument financiar nu a crescut semnificativ după recunoașterea inițială, o entitate trebuie să evalueze ajustarea pentru pierdere aferentă respectivului instrument financiar, respectiv la o valoare egală cu pierderile de credit așteptate pe 12 luni”. Instituțiile de credit trebuie să măsoare ECL în cazul tuturor expunerilor din creditare, iar o ajustare de valoare zero trebuie să fie rară, deoarece estimările ECL reprezintă o sumă ponderată cu probabilitățile care trebuie să reflecte întotdeauna posibilitatea apariției unei pier deri de credit (a se vedea paragrafele 5.5.17 și 5.5.18 din IFRS 9). O ajustare de valoare zero ar putea însă exista, spre exemplu, în cazul creditelor acoperite integral cu garanții reale (deși instituțiile de credit trebuie să aibă grijă atunci când elaborează estimări ale valorii garanției reale, deoarece evaluarea garanției reale la momentul inițierii împrumutului se poate schimba pe durata de viață a creditului).

Instituțiile de credit trebuie să adopte o metodă activă de evaluare și măsurare a ECL pe 12 luni, care să permită identificarea promptă a schimbărilor de la nivelul riscului de credit și, prin urmare, recunoașterea promptă a respectivelor schimbări în ECL. În conformitate cu principiul 6, estimarea valorii și a plasării în timp a ECL pe 12 luni trebuie să reflecte raționamentul bazat pe experiență în materie de credite al conducerii superioare și să reprezinte o estimare a ECL obiectivă, ponderată cu probabilități, ținându -se cont de o serie de rezultate posibile.

IFRS 9 definește o valoare egală cu ECL pe 12 luni ca fiind „Partea din pierderile din credit așteptate pe durata de viață care reprezintă pierderile din credit așteptate care rezultă din evenimentele de nerambursare aferente unui instrument financiar care pot apărea în termen de 12 luni de la data raportării”¹⁴ . În acest scop, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere că o valoare egală cu ECL pe 12 luni nu reprezintă doar pierderile așteptate în următoarele 12 luni; ci, în conformitate cu paragraful B5.5.43 din IFRS 9, reprezintă deficitele de numerar așteptate pe durata de viață a expunerii din creditare sau a grupului de expuneri din creditare datorate evenimentelor de pierdere care ar putea să apară în următoarele 12 luni. Instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere și faptul că, în conformitate cu paragraful 5.5.9 din IFRS 9, pentru a evalua dacă un instrument financiar trebuie să fie transferat la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață a acestuia, trebuie să se aibă în vedere modificarea riscului de apariție a stării de nerambursare pe durata de viață așteptată a instrumentului financiar. În unele circumstanțe, IFRS 9 permite ca modificările produse la nivelul riscului de apariție a stării de nerambursare în următoarele 12 luni să fie utilizate pentru a efectua această evaluare; însă, este posibil ca acest lucru să nu fie întotdeauna adecvat și trebuie să se acorde o atenție deosebită exemplelor de la paragraful B5.5.14 din IFRS 9.

¹⁴ A se vedea anexa A - Termeni definiți din IFRS 9.

Paragraful B5.5.37 din IFRS 9 nu definește starea de nerambursare, însă solicită instituțiilor de credit să definească starea de nerambursare în concordanță cu definiția utilizată pentru administrarea internă a riscului de credit. Paragraful B5.5.37 din IFRS 9 include și o prezumpție relativă conform căreia starea de nerambursare nu are loc mai târziu de momentul în care apare o restanță de 90 de zile. Atunci când adoptă o definiție a stării de nerambursare în scopuri contabile, instituțiile de credit trebuie să fie îndrumate de definiția utilizată în scopuri de reglementare prevăzută la articolul 178 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013¹⁵ , care include:

• a. un criteriu calitativ prin care „instituția de credit consideră că este improbabil ca debitorul să ramburseze integral obligațiile aferente creditului instituției de credit, întreprinderii mamă sau unei filiale a acesteia, fără ca instituția de credit în cauză să recurgă la măsuri de tipul realizarea garanției” (evenimente de tipul „improbabilitate de plată”); și
• b. un indicator obiectiv prin care „întârzierea la plată a debitorului a depășit 90 de zile pentru oricare din obligațiile semnificative din credite față de instituție, de întreprinderea - mamă sau de oricare din filialele acesteia”; echivalent cu prezumția relativă de la paragraful B5.5.37 din IFRS 9.

¹⁵ ABE a publicat proiectul de ghid privind aplicarea definiției stării de nerambursare în conformitate cu articolul 178 din Regulamentul 575/2013.

În conformitate cu articolul 178 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 575/2013, se consideră că un debitor se află în stare de nerambursare față de un anumit debitor atunci când este îndeplinit oricare dintre criteriile de la paragraful 4 litera (a) și (b) sau ambele. În acest context, instituțiile de credit trebuie să identifice starea de nerambursare în conformitate cu criteriul privind „improbabilitatea de plată” al debitorului înainte ca expunerea să devină incident de neplată în conformitate cu criteriul restanței de 90 de zile. În concordanță cu abordarea urmată în scopuri de reglementare, lista elementelor prevăzute la articolul 178 alineatul (3) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ca indicații ale improbabilității de plată trebuie să fie implementată în așa fel încât să asigure detectarea promptă a evenimentelor de tipul „improbabilității de plată” care accelerează apariția unor eventuale deficite de numerar. În ceea ce privește criteriul de la paragraful (4) litera (b), deși în cazul obligațiilor entităților din sectorul de retail și cel public în scopuri de reglementare, este posibil ca autoritățile competente să înlocuiască termenul de 90 de zile cu unul de maxim 180 de zile în cazul a diferite produse, după cum consideră că este adecvat pentru condițiile locale [a se vedea articolul 178 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013], această posibilitate nu trebuie să fie interpretată ca fiind o excepție de la aplicarea prezumpției relative de 90 de zile de la paragraful B5.5.37 în cazul expunerilor respective.

Atunci când formulează estimarea sumei egale cu ECL pe 12 luni, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere informații rezonabile și justificabile, astfel cum este prevăzut la secțiunile Definiții și Principiul 6 din prezentul ghid, care afectează riscul de credit, mai ales informații anticipative, inclusiv factori macroeconomici. Instituțiile de credit trebuie să aplice un raționament bazat pe experiență în materie de credite în analiza atât a informațiilor calitative, cât și a celor cantitative care ar putea afecta evaluarea de către instituția de credit a riscului de credit. IFRS 9 prevede faptul că o entitate nu trebuie să efectueze o căutare exhaustivă de informații atunci când măsoară o valoare egală cu ECL pe 12 luni. Însă instituțiile de credit trebuie să integreze în mod activ informații care ar putea afecta estimarea ECL, iar instituțiile de credit nu trebuie să excludă sau să ignore informații relevante care sunt disponibile în mod rezonabil.

În cazul în care o instituție de credit inițiază expuneri cu risc de credit ridicat (care nu trebuie să fie înțeles, în contextul acestui paragraf, că înseamnă opusul expunerilor „cu risc de credit scăzut”, astfel cum se descrie în paragraful 5.5.10 din IFRS 9), iar ajustările pentru pierderi aferente acestora sunt măsurate inițial ca ECL pe 12 luni, instituția de credit trebuie să monitorizeze îndeaproape aceste expuneri pentru a verifica dacă apar creșteri semnificative la nivelul riscului de credit pentru a asigura o trecere promptă a expunerii la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață pentru a lua în considerare faptul că expunerile cu risc ridicat sunt susceptibile de a prezenta o volatilitate mai mare și de a suferi o creștere mai rapidă a riscului de credit.

Chiar dacă o creștere a riscului de credit nu este considerată a fi semnificativă, o instituție de credit trebuie să își ajusteze estimarea ECL pe 12 luni pentru a reflecta în mod adecvat schimbările produse la nivelul riscului de credit care au avut loc. Astfel de ajustări trebuie să fie făcute cu mult înainte ca expunerile să fie transferate, individual sau colectiv, la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață și să se țină cont de orice migrare a riscului de credit care s - a produs.

În cazul în care se efectuează o analiză colectivă, expunerile din cadrul grupului respectiv trebuie să respecte cerințele prevăzute la secțiunea Principiul 3 din prezentul ghid. În mod specific, în cazul în care instituțiile de credit ajung în posesia unor informații care indică faptul că se impune o segmentare suplimentară sau diferită în cadrul unui grup de expuneri din creditare, grupul trebuie să fie împărțit în subgrupuri, iar măsurarea valorii egale cu ECL pe 12 luni trebuie să fie actualizată separat pentru fiecare subgrup sau, în cazul circumstanțelor tranzitorii, trebuie să se aplice o ajustare temporară (a se vedea Principiul 3 din prezentul ghid și cerințele detaliate ale acestei secțiuni referitoare la utilizarea ajustărilor temporare). În cazul în care se ajunge în posesia unor informații care indică faptul că un anumit subgrup a suferit o creștere semnificativă a riscului de credit, ECL pe durata de viață trebuie recunoscută cu privire la grupul respectiv.

Expunerile din creditare nu trebuie grupate într - un mod care să împiedice identificarea promptă a creșterilor semnificative ale riscului de credit (a se vedea, de asemenea, Principiile 3 și 4 din prezentul ghid pentru cerințe suplimentare cu privire la gruparea și evaluările colective ale ECL). 4.3.2 Evaluarea creșterilor semnificative ale riscului de credit

Paragraful 5.5.4 din IFRS 9 prevede că „Obiectivul dispozițiilor privind deprecierea este de a recunoaște pierderile de credit așteptate pe durata de viață aferente tuturor instrumentelor financiare pentru care au existat creșteri semnificative ale riscului de credit după recunoașterea inițială – indiferent dacă sunt evaluate pe bază individuală sau colectivă – luând în considerare toate informațiile rezonabile și justificabile, inclusiv cele care au caracter anticipativ”.

Raționamentul acestei abordări este acela că bonitatea contrapărții, și astfel ECL anticipată la recunoașterea inițială, este luată în considerare la stabilirea valorii creditului la momentul respectiv. De aici rezultă că este posibil ca o creștere a riscului de credit după momentul inițierii expunerii să nu fie pe deplin compensată de rata dobânzii aplicate și, în consecință, instituțiile de credit trebuie să analizeze cu atenție dacă a existat o creștere semnificativă a riscului de credit¹⁶ . În caz afirmativ, expunerea din creditare trebuie să fie supusă măsurării ECL pe durata de viață.

¹⁶ IFRS 9 impune entităților să aibă în vedere o serie amplă de factori atunci când evaluează creșterile semnificative ale ri scului de credit, iar stabilirea prețului ar putea fi unul dintre acei factori.

Pentru a analiza dacă o expunere a suferit o creștere semnificativă a riscului de credit și pentru măsurarea ECL pe 12 luni și pe durata de viață, conform cerințelor, instituțiile de credit trebuie să dispună de un cadru de administrare, sisteme și mecanisme de control solide în conformitate cu principiile prevăzute în prezentul ghid. Dacă nu au fost deja instituite, instituțiile de credit trebuie să implementeze sisteme care să aibă capacitatea de a aborda și a eva lua în mod sistematic cantitățile mari de informații care vor fi necesare pentru a estima dacă anumite expuneri din creditare sau grupuri de expuneri din creditare prezintă sau nu o creștere semnificativă a riscului de credit și pentru a măsura ECL pe durata de viață, dacă este cazul. Întreprinderile - mamă și filialele care intră sub incidența Directivei 2013/36/UE trebuie să se asigure că abordarea este consecventă în cadrul grupului. Aici trebuie să se includă, în mod specific, instituirea de procese care să asigure verificarea și aprobarea de către conducerea superioară a unei instituții de credit a previziunilor privind condițiile economice din diferite jurisdicții și sectoare economice și consecvența în cadrul grupului a procesului, a mecanismelor de con trol și a ipotezelor economice cu privire la elaborarea previziunilor și corelarea acestora cu așteptările legate de pierderile de credit. Necesitatea consecvenței nu trebuie să fie interpretată ca fiind o cerință conform căreia practica trebuie să fie identică în cadrul grupului. Din contră, într - un cadru consecvent pot exista diferențe de la o jurisdicție la alta și de la un produs la altul, spre exemplu, în funcție de disponibilitatea datelor. Aceste diferențe trebuie să fie bine documentate și justifica te.

Procesele instituite ale instituțiilor de credit trebuie să permită acestora să stabilească în mod prompt și pe bază holistică dacă s - a produs o creștere semnificativă a riscului de credit ca urmare a recunoașterii inițiale a unei expuneri din creditar e pentru a transfera o expunere individuală sau un grup de expuneri având caracteristici similare la nivel de risc de credit la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață de îndată ce riscul de credit a crescut semnificativ, conform cerințelor privind contabilizarea deprecierilor din IFRS 9.

Astfel cum s- a precizat în paragraful B5.5.17 din IFRS 9 cu privire la evaluarea creșterilor semnificative ale riscului de credit de la recunoașterea inițială, seria de informații care vor trebui să fie avute în vedere în această evaluare este amplă. În termeni generali, acestea vor include informații privind condițiile macroeconomice și sectorul economic și regiunea geografică relevantă pentru un anumit debitor sau grup de debitori având caracteristici comune la nivel de risc de credit, în plus față de caracteristicile strategice, operaționale și de altă natură specifice debitorului. O caracteristică esențială este necesitatea de a lua în considerare toate informațiile anticipative rezonabile și justificabile disponibile fără costuri și eforturi nejustificate (a se vedea, de asemenea, paragraful 131 din prezentul ghid cu privire la setul de informații care trebuie să fie utilizat), în plus față de informații despre condiții actuale și date istorice.

Pentru recunoașterea promptă a ajustărilor pentru pierderi în conformitate cu cerințele IFRS 9, instituțiile de credit trebuie:

• a. să combine date și previziuni viitoare pentru factorii determinanți cheie ai riscului de credit în cadrul expunerilor și portofoliilor lor din creditare; și
• b. să fie în măsură să cuantifice riscul de credit pentru fiecare dintre exp unerile lor din creditare sau portofolii, pe baza acestor date și previziuni.

La paragraful B5.5.2 din IFRS 9 se menționează că, în general, se preconizează că pierderile de credit așteptate pe durata de viață sunt recunoscute înainte ca un instrument fina nciar să devină restant și că „De regulă, riscul de credit crește în mod semnificativ înainte ca un instrument financiar să devină restant sau înainte de a fi observați alți factori specifici debitorului care denotă o întârziere a împrumutului (de exemplu, o modificare sau o restructurare)”. Prin urmare, analizele instituțiilor de credit trebuie să țină cont de faptul că factorii determinanți ai pierderilor din credit încep adesea să se deterioreze cu mult timp (luni sau, în unele cazuri, ani) înainte să apară o dovadă obiectivă a unui incident de neplată la nivelul expunerilor din creditare afectate. Instituțiile de credit trebuie să acorde atenție faptului că datele despre incidentele de neplată sunt în general retrospective și rareori vor fi, de sine stătător, adecvate pentru implementarea unei metode ECL. Spre exemplu, în cadrul portofoliilor de retail, evoluțiile negative apărute la nivelul factorilor macroeconomici și al caracteristicilor debitorului vor determina, în general, o creștere a nivelului de risc de credit cu mult înainte ca acest lucru să se manifeste în informațiile privind întârzierile, cum ar fi incidentele de neplată.

Astfel, pentru a îndeplini obiectivul IFRS 9 în mod robust, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere și legăturile dintre factorii macroeconomici și caracteristicile debitorului la nivelul riscului de credit dintr- un portofoliu, pe baza unor informații rezonabile și justificabile. În acest sens, instituțiile de credit trebuie să înceapă cu o analiză detaliată a modele lor istorice și a tendințelor actuale, care ar permite identificarea celor mai relevanți factori determinanți ai riscului de credit. Un raționament bazat pe experiență în materie de credite trebuie să faciliteze integrarea condițiilor actuale și a celor previzionate care ar putea afecta acești factori determinanți, deficitele de numerar așteptate și, prin urmare, așteptările legate de pierderi.

Instituțiile de credit trebuie să efectueze analize de acest fel nu doar în contextul portofoliilor de credite mic i individuale, cum ar fi expunerile din cardul de credit, ci și în cazul expunerilor mari din creditare, administrate individual. Spre exemplu, în cazul unui credit pentru bunuri imobile comerciale de valoare mare, instituțiile de credit trebuie să țină co nt de sensibilitatea semnificativă a pieței imobiliare comerciale din multe jurisdicții la mediul macroeconomic general și să aibă în vedere utilizarea de informații precum niveluri ale ratei dobânzii sau ratele de neocupare pentru a stabili dacă s -a produ s o creștere semnificativă a riscului de credit.

Instituțiile de credit trebuie să aibă o politică clară care să includă criterii bine dezvoltate cu privire la ceea ce constituie o creștere „semnificativă” a riscului de credit pentru diferite tipuri de expuneri din creditare . Astfel de criterii și motivele pentru care aceste abordări și definiții sunt considerate adecvate trebuie să fie publicate în conformitate cu IFRS 7 Instrumente financiare: informații de furnizat , paragraful 35F. Paragraful 5.5.9 din IFRS 9 prevede că, atunci când efectuează o evaluare a creșterilor semnificative ale riscului de credit, „o entitate trebuie să utilizeze modificarea riscului de apariție a stării de nerambursare pe durata de viață așteptată a instrumentului financiar, în l oc de modificarea valorii pierderilor așteptate din creditare”. În acest scop, instituțiile trebuie să efectueze această evaluare din punctul de vedere al riscului de apariție a stării de nerambursare, ș i nu al pierderilor de credit așteptate (mai exact, î nainte de a se examina efectele mecanismelor de diminuare a riscului de credit, cum ar fi garanțiile reale sau alte garanții).

Atunci când își elaborează metoda de stabilire a unei creșteri semnificative a riscului de credit, instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere fiecare dintre cele 16 clase de indicatori ai IFRS 9 (în măsura în care aceștia sunt relevanți pentru instrumentul financiar care este evaluat ) prevăzuți la paragraful B5.5.17 literele (a) - (p) și, în plus, instituțiile de credit trebuie să verifice dacă există informații suplimentare care trebuie să fie luate în considerare. Astfel de indicatori (din IFRS 9 și prezentul ghid) nu trebuie să fie considerați drept o „listă de verificare”. Este posibil ca unii să fie mai relevanți decât alții pentru a evalua dacă un anumit tip de expunere din creditare prezintă o creștere semnificativă a riscului de credit. În același timp, instituțiile de credit trebuie să acorde o atenție deosebită pentru a evita riscul unei creșteri semnificative a riscului de credit care nu este recunoscută cu promptitudine atunci când de fapt, ea este prezentă. În mod specific, instituțiile de credit nu trebuie să limiteze creșterile semnificative ale riscului de credit la situații în care se anticipează că un instrument financiar urmează să devină depreciat ca urmare a riscului de credit (mai exact, conform cerințelor de depreciere din IFRS 9 aferente Stadiului 3). Mai degrabă, este posibil ca debitorii să prezinte o creștere semnificativă a riscului de credit fără a demonstra faptul că expunerile din creditare aferente sunt susceptibile de a deveni depreciate. Faptul că riscul de credit a crescut semnificativ nu înseamnă neapărat că riscul de apariție a stării de nerambursare este probabil — doar faptul că este mai evident decât la recunoașterea inițială. Acest aspect este subliniat prin simetria modelului IFRS 9: este posibil ca expunerile din creditare să se transfere în stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață, dar ulterior să fie transferate înapoi în stadiul de măsurare a ECL pe 12 luni, dacă pragul aferent unei creșteri semnificative a riscului de credit nu mai este atins.

Instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere următoarea listă neexhaustivă de indicatori atunci când evaluează o creștere semnificativă a riscului de credit:

• a. o decizie din partea conducerii superioare a instituției de credit conform căreia, dacă o expunere din creditare existentă ar fi inițiată la data raportării, elementul prețului expunerii din creditare care reflectă riscul de credit al exp unerii ar fi semnificativ mai mare decât atunci când creditul a fost de fapt acordat inițial, din cauza unei creșteri a riscului de credit asociat debitorului individual sau clasei de debitori, de la recunoașterea inițială;
• b. o decizie a conducerii superioare a instituției de credit pentru consolidarea garanției reale și/sau a cerințelor convenite pentru noi expuneri din creditare care sunt similare cu expunerile din creditare inițiate anterior, datorită schimbărilor produse la nivelul riscului de credit asociat respectivelor expuneri, începând cu data recunoașterii inițiale;
• c. o retrogradare a unui debitor de către o agenție de rating de credit recunoscută sau în cadrul unui sistem intern de rating de credit al unei instituții de credit;
• d. în cazul expunerilor performante din creditare supuse monitorizării și verificării individuale, un indicator intern sintetic de evaluare a creditului, care este mai slab decât la recunoașterea inițială;
• e. deteriorarea factorilor determinanți relevanți ai riscului de credit (de exemplu, fluxuri de numerar viitoare) în cazul unui debitor i ndividual (sau al unui grup de debitori); și
• f. perspectiva modificărilor din cauza dificultăților financiare, inclusiv a celor care sunt considerate drept măsuri de restructurare datorată dificultăților financiare în conformitate cu Regulamentul (UE) 2015/227.

Chiar dacă punerea în aplicare a IFRS 9 trebuie să reflecte, dacă este posibil, practicile de administrare a riscului de credit, în unele cazuri această abordare nu ar fi potrivită. Dacă, spre exemplu, o instituție de credit administrează majoritatea expunerilor din creditare în același mod, indiferent de riscul de credit, cu excepția doar a creditelor deosebit de sănătoase sau cu probleme deosebite, modul în care este administrată o expunere din creditare este puțin probabil să reprezinte un indicator relevant pentru a evalua dacă s - a înregistrat o creștere semnificativă a riscului de credit.

Atunci când evaluează dacă a existat o creștere semnificativă a riscului de credit în cazul unei expuneri din creditare , instituțiile de credit trebuie să țină cont și de următorii factori care sunt legați de mediul în care își desfășoară activitatea o instituție de credit sau debitorul:

• a. deteriorarea perspectivei macroeconomic e relevante pentru un anumit debitor sau un grup de debitori. Evaluările macroeconomice trebuie să fie suficient de cuprinzătoare pentru a include factori relevanți pe segmente de clientelă: suverani, societăți, gospodării ale populației și alte tipuri de debitori. Mai mult, acestea trebuie să abordeze orice diferențe regionale relevante la nivel de performanță economică în cadrul unei jurisdicții¹⁷ ; și
• b. deteriorarea perspectivei pentru sectorul sau industriile în care își desfășoară activitatea un debitor.

¹⁷ A se vedea principiul 6 din prezentul ghid cu privire la examinarea informațiilor anticipative, inclusiv a factorilor macroeconomici.

Identificarea corespunzătoare a factorilor determinanți ai riscului de credit și demonstrarea fiabilă a legăturilor dintre acești factori determinanți și nivelul riscului de credit trebuie să fie considerate critice , deoarece o schimbare aparent neînsemnată la nivelul caracteristicii calitative a unui credit ar putea fi un indicator marcant al unei creșteri semnificative a riscului de apariție a stării de nerambursare. Mai mult, în conformitate cu paragraful 5.5.9 din IFRS 9, semnificația unei schimbări la n ivelul riscului de credit de la recunoașterea inițială depinde de riscul de apariție a stării de nerambursare la momentul recunoașterii inițiale. În acest sens, în cazul în care o instituție de credit utilizează modificările PD ca mijloc de identificare a schimbărilor de la nivelul riscului de apariție a stării de nerambursare, aceasta trebuie să ia în considerare importanța unei anumite modificări a PD exprimată printr-un raport (sau o rată a fluctuației) proporțională cu PD de la recunoașterea inițială (mai exact, o schimbare a PD împărțită la PD de la recunoașterea inițială ), luând în considerare și paragraful B5.5.11 din IFRS 9. Însă trebuie să se ia în considerare și abaterea modificării PD în mărime absolută (mai exact, PD la data măsurării minus PD de la recunoașterea inițială).

Instituțiile de credit trebuie să analizeze dincolo de numărul de „clase” pe care îl presupune o retrogradare a ratingului de credit , deoarece este posibil ca modificarea PD pentru o deplasare cu o clasă să nu fie liniară (de exemplu, probabilitatea de apariție a stării de nerambursare pe o perioadă de cinci ani aferentă unei expuneri cotate BB este aproximativ de trei ori mai mare decât cea aferentă unei expuneri cotate BBB, pe baza datelor și analizelor actuale aplicabile în anumite jurisdicții). Mai mult, deoarece importanța deplasării cu o clasă ar depinde de granularitatea sistemului de rating al unei bănci, și prin urmare de „amploarea” fiecărei clase, trebuie să fie stabilită o segmentare inițială adecvată pentru a asigura faptul că, în cadrul unui segment, nu se ascunde o creștere semnificativă a riscului de credit în cazul unei expuneri individuale din creditare sau al unui grup de expuneri din creditare. În acest sens, instituțiile de credit trebuie să se asigure de faptul că sistemele de rating pentru riscul de credit includ un număr suficient de clase pentru a distinge în mod corespunzător riscul de credit. Instituțiile de credit trebuie să acorde atenție și faptului că o creștere semnificativă a riscului de credit ar putea să apară înainte de schimbarea unei clase de risc de credit.

Instituțiile de credit trebuie să țină cont de faptul că există unele circumstanțe în care este posibil ca o modificare adversă la nivelul factorilor enumerați la paragrafele 107 și 108 de mai sus, să nu indice o creștere semnificativă a riscului de credit. Spre exemplu, ar putea fi posibil ca probabilitatea de apariție a stării de nerambursare a unei expuneri din creditare cotate AA să fie scăzută și nu cu mult mai mare decât pentru o expunere din creditare cotată AAA. Însă foa rte puține expuneri din creditare prezintă un astfel de risc de credit aparent scăzut și, astfel cum este menționat la paragraful 110, sensibilitatea probabilității de apariție a stării de nerambursare, la modificările claselor de rating, ar putea crește foarte mult pe măsură ce calitatea ratingului scade.

Instituțiile de credit trebuie, de asemenea, să ia în considerare faptul că ar putea exista cir cumstanțe în care unii factori se deplasează în direcția nefavorabilă, însă aceștia pot fi contrabalansați de îmbunătățirea altora (a se vedea exemplul 2 din IFRS 9 Ghidul de implementare). Cu toate acestea, având în vedere importanța identificării unei po sibile creșteri semnificative a riscului de credit, instituțiile de credit trebuie să instituie procese de administrare și control care să poată valida în mod fiabil orice raționament conform căruia factorii care ar putea avea un impact negativ asupra riscului de credit sunt contrabalansați de factori care ar putea avea un impact favorabil.

Instituțiile de credit trebuie să analizeze în profunzime și să acorde importanță deplină deciziilor discreționare luate de organul de conducere sau conducerea superioară a unei instituții de credit, care indică o schimbare la nivelul riscului de credit. Spre exemplu, dacă din cauza preocupărilor legate de riscul de credit, se ia o decizie de intensificare a monitorizării unui debitor sau a unei clase de debitori, este puțin probabil ca o astfel de măsură să fi fost luată de factorul de decizie dacă creșterea riscului de credit nu ar fi fost percepută ca fiind semnificativă.

Atunci când o instituție de credit evaluează că a existat o creștere semnificativă a riscului de credit dar numai pentru o parte, și nu pentru toate expunerile din creditare către o contrapartidă, spre exemplu din cauza diferențelor referitoare la momentul în care a fost acordat creditul, aceasta trebuie să asigu re identificarea tuturor expunerilor din creditare în cazul cărora a existat o creștere semnificativă a riscului de credit.

În cazul în care o instituție de credit evaluează creșterile semnificative ale riscului de credit pe bază colectivă ( cum ar fi , pentru clientela de tip retail), criteriile de definire a portofoliilor trebuie să fie revizuite în mod regulat pentru a se asigura că expunerile din creditare din cadrul acestora continuă să prezinte caracteristici de risc comune sub aspectul reacției acestora la factorii determinanți ai riscului de credit. Schimbarea condițiilor economice ar putea necesita regruparea portofoliilor.

În conformitate cu paragraful B5.5.1 din IFRS 9 cu privire la evaluarea pe o bază colectivă a creșterilor semnificative ale riscului de credit începând de la recunoașterea inițială, în cazurile în care este aparent faptul că, în cadrul unui grup de expuneri din creditare , unele dintre expunerile din creditare au înregistrat o creștere semnificativă a riscului de credit, instituțiile de credit trebuie să transfere o parte sau o proporție a grupului de expuneri din creditare la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață chiar dacă nu este posibil să se identifice această situație apelând la o bază individuală de evaluare a expunerilo r din creditare (a se vedea Exemplul ilustrativ 5 din IFRS 9).

În concordanță cu paragraful B5.5.6 din IFRS 9 și paragraful IE39 din Ghidul de implementare pentru IFRS 9 dacă, pe baza caracteristicilor comune de risc de credit, nu este posibil să se identifice un anumit subgrup de expuneri din creditare pentru care riscul de credit a crescut semnificativ, o proporție adecvată a grupului global trebuie să facă obiectul măsurării ECL pe durata de viață.

Termenul „semnificativ” nu trebuie să fie echivalat cu s emnificația statistică, însemnând că metoda de evaluare nu trebuie să fie bazată exclusiv pe analiza cantitativă. În cazul portofoliilor care au un număr mare de credite mici la nivel individual și un set bogat de date istorice relevante, ar putea fi posibil să se identifice creșterile „semnificative” ale riscului de credit, parțial prin tehnici statistice. Însă, în cazul altor expuneri din creditare , este posibil ca această abordare să nu fie fezabilă.

De asemenea, termenul „semnificativ” nu trebuie să fie apreciat sub aspectul amplorii impactului asupra situațiilor financiare primare ale unei instituții de credit. Creșterile semnificative ale riscului de credit trebuie să fie identificate și prezentate chiar și în cazul în care este puțin probabil ca o creștere a riscului de credit definită în termeni de probabilitate de apariție a stării de nerambursare să afecteze ajustarea pentru pierdere înregistrată, spre exemplu pentru că expunerea este supragarantată cu garanții reale, pentru a permite instituțiilor de credit să identifice și să prezinte astfel de creșteri care ar putea fi importante pentru utilizatorii care caută să înțeleagă tendințele riscului de credit intrinsec al expunerilor din creditare ale unei instituții de credit.

În conformitate cu paragraful 5.5.9 din IFRS 9, evaluarea creșterilor semnificative ale riscului de credit are la bază comparația dintre riscul de credit asociat expunerilor la data raportării și riscul de credit la recunoașterea inițială. Paragraful BC 5.161 și Exemplul ilustrativ 6 din IFRS 9 reprezintă un exemplu de aplicare a acestui principiu în cadrul standardului, mai degrabă decât o exceptare de la principiul respectiv. Acest exemplu sugerează faptul că instituțiile de credit pot stabili un nivel maxim de risc de credit pentru anumite portofolii la recunoașterea inițială, ceea ce ar determina transferul portofoliului respectiv la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață, atunci când riscul de credit crește peste nivelul maxim. Această simplificare este relevantă doar atunci când expunerile sunt segmentate pe o bază suficient de granulară pentru ca o instituție de credit să poată demonstra faptul că analiza este în concordanță cu principiile IFRS 9. În mod specific, instituțiile de credit trebuie să fie în măsură să demonstreze că nu s - a produs o creștere semnificativă a riscului de credit pentru elementele din portofoliu, înainte ca nivelul maxim al riscului de credit să fie atins.

Instituțiile de credit trebuie să - și revizuiască în mod riguros calitatea metodei utilizate pentru a evalua dacă riscul de credit a crescut semnificativ. Organul de conducere sau conducerea superioară a unei instituții de credit trebuie să verifice dacă există factori suplimentari pe care trebuie să îi ia în considerare în evaluarea creșterilor semnificative ale riscului de credit și care ar îmbunătăți calitatea metodei lor.

Instituțiile de credit trebuie să fie atente la orice posibilitate de in troducere a unei abordări subiective care să împiedice îndeplinirea obiectivelor IFRS 9. În cazurile în care instituțiile de credit au convingerea că abordarea lor față de implementare ar putea conține un element subiectiv, acestea trebuie să își schimbe evaluarea în cazul elementului subiectiv și să asigure astfel îndeplinirea obiectivului standardului (a se vedea, în special paragrafele B5.5.1 - B5.5.6 din IFRS 9).

Paragrafele 5.5.12 și B5.5.25 - B5.5.27 din IFRS 9 prezintă cerințele pentru evaluarea creșterilor semnificative ale riscului de credit în cazul expunerilor din creditare ale căror fluxuri de numerar contractuale au fost renegociate sau modificate. În mod specific, în cazul modificărilor care nu conduc la derecunoaștere în conformitate cu IFRS 9, o entitate trebuie să evalueze dacă riscul de credit a crescut semnificativ comparând (a) riscul de apariție a stării de nerambursare la data raportării pe baza termenilor contractuali modificați cu (b) riscul de apariție a stării de nerambursare la recunoașterea inițială pe baza termenilor contractuali inițiali, nemodificați.

Instituțiile de credit trebuie să se asigure de faptul că modificările sau renegocierile nu ascund creșteri ale riscului de credit și, prin aceasta, nu duc la subestimarea ECL și la amânarea transferului la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață în cazul debitorilor al căror risc de credit s - a deteriorat semnificativ sau revenirea în mod inadecvat de la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață la stadiul de măsurare a ECL pe 12 luni.

Atunci când stabilesc dacă există o creștere semnificativă a riscului de credit în cazul unei expuneri din creditare modificate, instituțiile de credit trebuie să fie în măsură să demonstreze și trebuie să ia în considerare la elaborarea estimărilor ECL dacă astfel de modificări sau renegocieri au îmbunătățit sau restabilit capacitatea instituției de credit de a recupera plățile de dobânzi și principal comparativ cu situația de la recunoașterea inițială. Trebuie să se ia în considerare și fondul econ omic al fluxurilor de numerar contractuale modificate, precum și implicațiile modificărilor pentru riscul de credit viitor al expunerii din creditare (ținând cont de riscul de credit al debitorului). Printre factorii care se au în vedere pentru a fi incluși se numără, printre alții:

• a. dacă modificarea sau renegocierea termenilor contractuali și a fluxurilor de numerar rezultate este benefică economic pentru debitor, comparativ cu termenii contractuali inițiali, nemodificați și cum afectează din punct de vedere economic această modificare capacitatea debitorului de a stinge datoria;
• b. dacă se pot identifica factori care susțin evaluarea efectuată de către o instituție de credit asupra capacității debitorului de a stinge datoria, inclusiv circumstanțele care condu c la modificare, și perspectivele viitoare ale debitorului ca urmare a modificărilor, ținând cont de condițiile actuale, previziunile macroeconomice și perspectivele pentru sectorul/industria în care funcționează debitorul, modelul de afaceri al debitorului și planul de afaceri (de administrare) al debitorului care prezintă așteptările debitorului cu privire la performanța sa viitoare, rezistența financiară și fluxurile de numerar; și
• c. dacă planul de afaceri al debitorului este fezabil, realizabil și consecvent cu graficul de rambursare a dobânzii și a principalului conform termenilor contractuali modificați ai expunerii din creditare.

Expunerile din creditare transferate la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață, care sunt ulterior renegociate sau modificate și care nu sunt derecunoscute, nu trebuie să revină la stadiul de măsurare a ECL la 12 luni decât dacă există suficiente dovezi că riscul de credit pe durata de viață a expunerii nu a crescut semnificativ comparativ cu cel de la momentul recunoa șterii inițiale. Spre exemplu, în cazul în care o instituție de credit acordă diverse concesii precum reducerea ratei dobânzii sau amânări ale plății principalului în cazul debitorilor cu dificultăți financiare, expunerea din creditare ar putea prezenta ca racteristici ale unui risc de credit mai scăzut chiar dacă, în realitate, debitorul ar putea continua să întâmpine dificultăți financiare fără perspectiva realistă de rambursare conform graficului pe durata rămasă a expunerii. În conformitate cu paragraful B5.5.27 din IFRS 9, „Dovezile care să ateste faptul că criteriile pentru recunoașterea pierderilor din credit așteptate pe durata de viață nu mai sunt îndeplinite pot include un istoric al performanțelor de plată actualizate și la timp în raport cu termenii contractuali modificați. De regulă, un client trebuie să demonstreze în mod consecvent bune practici de plată pe o anumită perioadă de timp înainte să se considere că riscul de credit a scăzut. De exemplu, antecedentele de plăți omise sau incomplete nu vor fi, de regulă, suprimate doar prin efectuarea la timp a unei plăți în urma unei modificări a condițiilor contractuale.”

4.3.3 Utilizarea simplificărilor practice

IFRS 9 include o serie de simplificări practice prevăzute a ușura sarcina de implementare pentru o serie amplă de societăți cu recunoașterea faptului că IFRS 9 va fi utilizat de către o varietate de entități, inclusiv din afara industriei bancare.

Paragrafele de mai jos abordează următoarele simplificări practice: setul de informații pe care o entita te trebuie să le aibă în vedere atunci când măsoară ECL; excepția expunerilor la riscul de credit „scăzut”; și prezumpția relativă de restanță de peste 30 de zile.

Instituțiile de credit trebuie să utilizeze în mod limitat respectivele simplificări practice, deoarece acestea prezintă potențialul de a introduce elementul subiectiv și, dată fiind activitatea lor, nu există probabilitatea ca pentru obținerea de informații relevante să existe „cost sau efort nejustificat”. Instituțiile de credit trebuie să aibă în vedere necesitatea de a efectua ajustări atunci când utilizează simplificări practice pentru a evita orice element subiectiv rezultant, deoarece acestea trebuie să țină cont de faptul că obiectivul IFRS 9 este de a estima pierderile de credit așteptate într - un mod care să reflecte o valoare imparțială și ponderată cu probabilități, care este determinată prin evaluarea unei serii de posibile rezultate (paragraful 5.5.17 din IFRS 9).

În cazul în care o instituție de credit utilizează astfel de simplificări practice, justificările utilizării simplificărilor practice trebuie să fie documentate în mod clar de către instituția de credit.

Setul de informații

Paragraful B5.5.15 din IFRS 9 prevede că „ o entitate trebuie să ia în considerare informații rezonabile și justificabile, disponibile fără costuri sau eforturi nejustificate” și că „Nu este necesar ca o entitate să efectueze o căutare exhaustivă de informații atunci când determină dacă riscul de credit a crescut semnificativ după recunoașterea inițială”. Instituțiile de credit nu trebuie să interpreteze aceste afirmații în mod restrictiv și trebuie să dezvolte sisteme și procese care utilizează toate informațiile rezonabile și justificabile relevante pentru grupul de expuneri sau expuneri individuale, după caz, pentru a obține o aplicare a cerințelor de contabilitate de înaltă calitate, robustă și consecventă. Cu toate acestea, costul suplimentar și sarcina operațională nu trebuie să fie introduse în cazurile în care acestea nu contribuie la o aplicare de înaltă calitate a IFRS 9.

Derogarea privind „riscul de credit scăzut”

În conformitate cu paragraful 5.5.10 din IFRS 9, „O entitate poate considera că riscul de credit pentru un instrument financiar nu a crescut semnificativ după recunoașterea inițială în cazul în care se determină că instrumentul financiar prezintă un risc de credit scăzut la data de raportare”. Deși instituțiile de credit au astfel opțiunea ca, pentru expunerile „cu risc de credit scăzut” să nu evalueze dacă riscul de credit a crescut semnifi cativ de la momentul recunoașterii inițiale, această derogare trebuie să fie utilizată în mod limitat. În mod specific, instituțiile de credit trebuie să efectueze evaluarea promptă a creșterilor semnificative de risc de credit în cazul tuturor expunerilor din creditare.

În acest context, instituțiile de credit trebuie să recunoască întotdeauna modificările ECL pe 12 luni printr - o ajustare pentru pierdere în cazul în care nu există o creștere semnificativă a riscului de credit și să transfere expunerile din creditare la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață dacă există o creștere semnificativă a riscului de credit. Pentru a asigura o aplicare de înaltă calitate a IFRS 9, orice recurgere la derogarea privind riscul scăzut de credit trebuie să fie însoțită de dovezi clare privind faptul că, la data raportării, riscul de credit este suficient de scăzut și că nu a putut să apară o creștere semnificativă a riscului de credit de la momentul recunoașterii inițiale.

Pentru a ilustra sensul riscului de credit s căzut de la paragraful B5.5.22 din IFRS 9 paragraful B5.5.23 din IFRS 9 citează ca exemplu un instrument cu un rating extern „investment grade”. Însă nu toate expunerile din creditare care primesc un rating „investment grade” din partea unei agenții de rating de credit pot automat să fie considerate a fi cu risc de credit scăzut. Instituțiile de credit trebuie să se bazeze în principal pe propriile evaluări ale riscului de credit pentru a evalua riscul de credit al unei expuneri din creditare și nu să se bazeze doar sau mecanic pe ratinguri oferite de agenții de rating de credit (în cazul în care acestea din urmă există). Însă ratingurile de credit interne optimiste, comparativ cu cele externe, trebuie să presupună o analiză și o justificare suplimentară din partea organului de conducere sau a conducerii superioare a unei instituții de credit.

Prezumpția relativă de restanță de peste 30 de zile

Instituțiile de credit trebuie să instituie procese de evaluare și administrare a riscului de credit pentru a asigura depistarea creșterilor semnificative ale riscului de credit cu mult înainte ca expunerile să devină restante sau incidente de plată. Deși utilizarea prezumpției relative cu restanță de peste 30 de zile ca măsură de contracarare nu este împiedicată în con formitate cu IFRS 9, alături de alți indicatori timpurii pentru evaluarea creșterii semnificative a riscului de credit, instituțiile de credit trebuie să evite să o utilizeze ca indicator primar al trecerii la stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață.

Orice afirmație conform căreia o prezumpție de restanță de peste 30 de zile este respinsă pe baza faptului că nu a existat o creștere semnificativă a riscului de credit trebuie să fie însoțită de o analiză amănunțită care să demonstreze în mod clar faptul că restanța de peste 30 de zile nu este corelată cu o creștere semnificativă a riscului de credit¹⁸ . O astfel de analiză trebuie să aibă în vedere atât informații actuale, cât și anticipative, rezonabile și justificabile care ar putea determina o diferență a deficitelor de numerar pe viitor față de experiența istorică.

¹⁸ Spre exemplu, în unele jurisdicții se obișnuiește ca debitorii să întârzie rambursarea pentru anumite expuneri, însă istoricul arată că aceste plăți omise sunt recuperate integral în lunile care se succed.

În acest sens, instituțiile de credit trebuie să utilizeze informații anticipative relevante care sunt rezonabile și justificabile pentru a analiza dacă există vreo legătură de fond între astf el de informații și factorii determinanți ai riscului de credit. Instituțiile de credit nu trebuie să utilizeze prezumpția relativă de restanță de peste 30 de zile, decât dacă acestea au demonstrat că informațiile anticipative nu au o legătură de fond cu f actorul determinant al riscului de credit sau astfel de informații nu sunt disponibile fără costuri sau eforturi nejustificate.

În situațiile limitate în care informațiile despre restanță reprezintă cel mai bun criteriu disponibil pentru ca o instituție de credit să stabilească când trebuie să treacă expunerile în stadiul de măsurare a ECL pe durata de viață, instituțiile de credit trebuie să acorde o atenție deosebită măsurării ajustării pentru ECL pe 12 luni pentru a asigura reflectarea adecvată a ECL în conformitate cu obiectivul de măsurare al IFRS 9. Mai mult, instituțiile de credit trebuie să țină cont de faptul că recurgerea în proporție semnificativă la informații retrospective va introduce un element subiectiv în implementarea unui model contabil al ECL și că trebuie să asigure îndeplinirea obiectivelor prevăzute în cerințele IFRS 9 privind deprecierea (mai exact, să reflecte ECL care să îndeplinească obiectivele de măsurare menționate și să includă toate creșterile semnificative ale riscului de credit).