4.6 Tipuri de simulare de criză

Structura, complexitatea și nivelul de detaliu specifice ale metodologiilor de simulare de criză trebuie să corespundă naturii, amplorii și mărimii instituției, precum și complexității și gradului de risc al activităților sale economice. Acestea trebuie să țină cont de strategia și modelul de afaceri, precum și de caracteristicile portofoliului instituției.

Instituțiile trebuie să țină cont de stadiul din cadrul ciclului economic atunci când concep metodologii de simulare de criză, inclusiv de scenariul și necesitatea unor posibile acțiuni de gestionare.

Instituțiile trebuie să identifice mecanisme adecvate, reprezentative și solide pentru translatarea factorilor de risc în parametri de risc interni relevanți [probabilitatea de nerambursare (PD), pierderea în caz de nerambursare (LGD), eliminarea din bilanț, marjele de ajustare a valorii juste etc.] care oferă o imagine asupra riscurilor la nivel de instituție și de grup.

Legătura dintre factorii de risc de criză și parametrii de risc nu trebuie să se bazeze doar pe experiența și pe analiza istorică instituțională, ci trebuie completată, dacă este posibil și adecvat, cu valori de referință din surse externe și, dacă este posibil, din instrucțiuni ale supraveghetorului .

Datorită complexității pe care o implică modelarea factorilor/scenariilor de risc ipotetice sau bazate pe macroeconomie, instituțiile trebuie să cunoască modelul de risc implicat și să se asigure că la stabilirea acestor factori/scenarii au fost îndeplinite următoarele acțiuni:

• a) s - a efectuat o expertiză periodică și suficient de conservatoare a ipotezelor și a mecanicii modelului și a fost urmată o abordare conservatoare în materie de modelare pentru a reflecta riscul de model;
• b) s - a aplicat un grad suficient de conservare, după caz, când s - au emise ipoteze dificil de măsurat cantitativ (de exemplu, diversificare, prognozarea creșterii exponențiale, previzionarea taxelor, puncte de vedere anticipative ale conducerii) dar care pot avea un impact asupra rezultatelor modelului (de exemplu, rezultatele modelelor de venituri nete înainte de provizionare trebuie să se bazeze pe un sprijin statistic suficient, precum și pe considerații economice); și
• c) relațiile și sensibilitățile rezultatelor obținute cu privire la ipoteze au fost recunoscute, iar impactul lor este evaluat periodic.

Deficiențele modelelor și ale mecanismelor care asociază factorii de risc cu pierderile sau cu parametrii de risc crescut trebuie înțelese, comunicate în mod clar și luate în considerare la interpretarea rezultatelor. Modelele trebuie să țină cont de interacțiunile dintre solvabilitate și lichiditățile de finanțare și costurile de finanțare pentru a nu subestima la nivel sistemic și în mod semnificativ impactul unui șoc. Dacă este posibil, trebuie comparate rezultatele pentru diferite abordări ale modelării (de exemplu, în ceea ce privește modelele de venituri nete înainte de provizionare, trebuie să fie disponibilă o comparație între modelul utilizat și alte abordări posibile, precum și justificarea respingerii lor). Aceste legături trebuie să se bazeze pe modele statistice solide. Însă, dacă disponibilitatea sau calitatea datelor ori întreruperile structurale ale datelor istorice nu permit realizarea de estimări semnificative (de exemplu, în ceea ce privește modelele de venituri nete înainte de provizionare, trebuie să existe date istorice care să acopere un ciclu al ratei dobânzii și un ciclu economic, precum și informații privind modificările produse la nivelul strategiei de afaceri și al structurii organizatorice), analizele cantitative trebuie să fie susținute de aprecieri calitative ale experților. Chiar și în cazul în care procesul de modelare aferent este solid, aprecierile experților trebuie să joace un rol în reexaminarea rezultatelor modelelor.

Instituțiile trebuie să evalueze posibile interacțiuni neliniare între factorii de risc și parametrii de risc în condiții de criză. 4.6.2 Analiza sensibilității

Instituțiile trebuie să efectueze analize de sensibilitate la nivelul expunerilor individuale, al portofoliilor sau al unităților operaționale, la nivel de instituție, precum și pentru anumite tipuri de riscuri în funcție de complexitatea lor. Instituțiile trebuie să aprecieze nivelul de agregare la care analizele de sensibilitate sunt semnificative sau chiar fezabile. Apelarea la aprecieri ale experților trebuie clarificată în detaliu de câte ori este cazul.

Instituțiile trebuie să identifice factorii de risc relevanți la diferite niveluri de aplicare a cerințelor prudențiale și între diferite portofolii, unități operaționale și locații geografice. Instituțiile trebuie să se asigure că sunt acoperite toate tipurile relevante de factori de risc, inclusiv variabilele macroeconomice și macrofinanciare, aspectele statistice ale parametrilor de risc (cum ar fi volatilitatea parametrilor PD) și factorii idiosincratici, cum ar fi riscurile operaționale.

Instituțiile trebuie să definească factorii de risc identificați utilizând diferite grade de severitate ca o etapă importantă a analizei lor pentru a identifica neliniaritățile și efectele de prag, de exemplu valorile critice ale factorilor de risc dincolo de care se accelerează răspunsurile la situații de criză.

În cazul în care există incertitudini cu privire la soliditatea dependenței estimate între factorii de risc macroeconomici/macrofinanciari și parametrii de risc sau este necesar să se valideze rezultatele unor analize mai cuprinzătoare ale scenariilor, instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a se asigura că se efectuează și analize de sensibilitate, subliniind aspectele statistice ale parametrilor de risc ai portofoliului, în funcție de distribuțiile istorice completate de ipoteze ipotetice (de exemplu, în ceea ce privește volatilitățile viitoare).

Analizele privind factorii de risc unic trebuie să fie completate de analize simple privind factori de risc multipli, în care să se presupună că apar riscuri combinate, fără a defini neapărat un scenariu.

Instituțiile trebuie să țină o listă a factorilor de risc identificați.

4.6.3 Analiza pe bază de scenarii

Instituțiile trebuie să se asigure că analizele pe bază de scenarii constituie o parte esențială a programelor lor de simulare de criză.

Structura scenariilor de simulare de criză nu trebuie să se bazeze numai pe evenimente istorice, ci trebuie să ia în considerare și scenarii ipotetice bazate pe evenimente non - istorice. Instituțiile trebuie să se asigure că structurile scenariilor sunt anticipative și țin cont de schimbările sistematice și specifice instituției produse în prezent și în viitorul previzibil. În acest scop, instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a recurge la date externe din medii de risc similare relevante pentru instituțiile cu modele de afaceri similare. Instituțiile trebuie să utilizeze date care sunt relevante și disponibile. Datele relevante pot fi interne și/sau externe și includ analize comparative șiinstrucțiuni ale supraveghetorului.

Trebuie avut în vedere elaborarea unei serii de scenarii pentru a cuprinde diferite evenimente și grade de severitate atunci când este relevant și fezabil.

Instituțiile trebuie să se asigure că scenariile lor de simulare de criză îndeplinesc cel puțin următoarele cerințe:

• a) abordează factorii de risc principali la care ar putea fi expusă instituția; în această privință, rezultatele obținute în urma analizelor privind factorii de risc unic, care sunt prevăzute a furniza informații cu privire la sensibilitatea la factorii de risc unic, trebuie utilizate pentru a identifica scenarii care includ o simulare de criză a unui set combinat de factori de riscuri foarte plauzibili; niciun factor de risc semnificativ nu trebuie omis de la simularea de criză sau neanalizat;
• b) abordează vulnerabilitățile majore specifice instituției, rezultate din caracteristicile regionale și sectoriale ale unei instituții și din expunerile produselor sau ale liniilor de activitate specifice ale acesteia, precum și din politicile sale de finanțare: trebuie să se identifice a priori riscurile de concentrare și de corelare atât în cadrul unui risc, cât și între riscuri.
• c) includ o descriere coerentă a scenariului, care să acopere toți factorii principali de risc, precum și dezvoltarea (în perspectivă) a acestora pe baza evenimentelor declanșatoare multiple (și anume, politica monetară, evoluțiile din sectorul financiar, prețurile mărfurilor, evenimentele politice și catastrofele naturale); instituțiile trebuie să se asigure că descrierea scenariului este plauzibilă și necontradictorie atunci când se presupune variația combinată a factorilor de risc și reacția aferentă a participanților pe piață; și, în cazul în care anumiți factori de risc sunt excluși din descrierea scenariului, instituțiile trebuie să se asigure că această excludere este pe deplin justificată și documentată;
• d) sunt coerente la nivel intern, astfel încât să se asigure faptul că factorii de risc identificați se comportă în mod consecvent cu alți factori de risc într - un eveniment de criză și că acestea conțin estimări și ipoteze explicite privind structura de dependență între principalii factori de risc aferenți; este important să fie explorate variațiile combinate ale factorilor de risc, care pot să pară contradictorii, pentru a identifica sensibilități noi;
• e) țin seama de inovație și, în mod specific, de evoluțiile tehnologice sau de produsele financiare sofisticate fără a omite interacțiunea lor cu produse mai tradiționale; și
• f) se asigură că factorii de risc în condiții de criză se translatează în parametri de risc coerenți la nivel intern.

Instituțiile trebuie să stabilească orizontul de planificare a simulărilor de criză în funcție de scopul exercițiului, caracteristicile portofoliului instituției, cum ar fi scadența acestuia, și lichiditatea pozițiilor supuse simulării de criză, după caz, precum și profilul de risc. Simulările de criză pentru solvabilitate și simulările de criză pentru lichiditate necesită orizonturi de planificare și scenarii diferite.

Instituțiile trebuie să se asigure că:

• a) simulările de criză țin cont, în mod explicit, de interdependențele dinamice, de exemplu între regiuni economice și sectoare economice, inclusiv sectorul financiar;
• b) scenariul general ține cont de dinamica sistemului, de exemplu, închiderea anumitor piețe și concentrări ale riscurilor într - o întreagă clasă de active (de exemplu, credite ipotecare); și
• c) se acoperă dinamica unui feedback negativ cauzat de factori cum ar fi interacțiunile dintre evaluări, pierderi și cerințele de marjă.

Instituțiile trebuie să efectueze evaluări calitative ale efectelor secundare sau de feedback ale simulării de criză la nivel individual, după caz, și, în special, dacă nu se poate stabili o estimare cantitativă solidă. De exemplu, o anumită instituție ar putea crea unele ajustări de preț sau de volum pentru a lua în considerare unele efecte strategice (de exemplu, nivelul strategiei de creditare) și a asigura o reacție internă la un scenariu.

4.6.4 Severitatea scenariilor

Instituțiile trebuie să se asigure că simulările de criză se bazează pe scenarii grave, dar plauzibile, și gradul de severitate trebuie să reflecte scopul simulării de criză. În acest scop, simulările de criză trebuie să fie:

• a) semnificative în ceea ce privește abordarea riscurilor relevante pentru instituție în vederea promovării stabilității instituției în condiții nefavorabile și, în cazul băncilor de importanță sistemică, și a sistemului financiar în toate punctele din ciclul economic și în contextul fluctuațiilor pieței, inclusiv ale piețelor de finanțare; și
• b) aplicate în mod consecvent la nivelul instituții, recunoscând că impactul unor scenarii identice nu este neapărat sever pentru toate liniile de activitate.

Instituțiile trebuie să se asigure că sunt examinate diferite grade de severitate atât pentru analiza de sensibilitate, cât și pentru scenariul de simulare de criză care acoperă cel puțin un declin economic sever, în scopul evaluării adecvării capitalului și planificării capitalului.

Instituțiile trebuie să se asigure că severitatea este stabilită ținând cont de vulnerabilitățile specifice ale fiecărei instituții la un anumit scenariu, pe baza modelului său de afaceri (de exemplu, expunerea la piețe internaționale). Instituțiile trebuie să - și dezvolte propriile scenarii și nu trebuie să depindă de scenarii ale autorităților de supraveghere. La evaluarea severității unui scenariu, instituția trebuie să cunoască dinamica mediilor de risc și a experiențelor instituțiilor cu modele de afaceri similare.

Instituțiile trebuie să se asigure că scenariile lor evaluează variațiile absolute și cele relative ale factorilor de risc. Într - un scenariu absolut, gradul de severitate trebuie să fie determinat de o variație directă a factorului de risc și să nu depindă de nivelul actual. Într - un scenariu relativ, gradul de severitate trebuie să depindă de nivelul actual și de situația economică (de exemplu, creșterea PIB- ului scade cu 2 %, mai exact o variație relativă față de nivelul absolut). De exemplu, o variație relativă negativă de 2 % a PIB, de la un punct de pornire cu o deviație PIB pozitivă considerabilă (adică PIB - ul actual este cu mult peste PIB - ul structural), nu va duce neapărat la un efect de criză severă asupra PIB - ului în termeni absoluți/de nivel. De asemenea, cu cât situația economică actuală este mai gravă încă de la început, cu atât este mai severă simularea de criză a unui scenariu relativ. Instituțiile trebuie să se asigure că alegerea scenariului este suficient de severă atât în termeni relativi, cât și în termeni absoluți. Atât alegerea, cât și impactul acesteia asupra gradului de severitate trebuie justificate și documentate.

Pentru a evalua gradul adecvat de severitate a scenariilor, instituțiile trebuie, de asemenea, să le compare cu scenariile evidențiate în simulările lor de criză în sens invers, analizând implicațiile specifice ale structurii simulării de criză în sens invers pentru plauzibilitatea scenariului.

4.6.5 Simularea de criză în sens invers

Cerințe

În cadrul programului de simulare de criză instituțiile trebuie să efectueze simulări de criză în sens invers adecvate, având aceeași guvernanță, o infrastructură eficace și standarde de calitate, și să completeze alte tipuri de simulări de criză, ținând seama de natura, dimensiunea, amploarea și complexitatea activităților economice și a riscurilor. Instituțiile mici și cele mai puțin complexe se pot axa mai mult pe aspectele calitative ale simulărilor de criză în sens invers, în timp ce pentru instituțiile mai mari sau mai complexe se impun tehnici de simulare de criză în sens invers mai sofisticate. Simulările de criză în sens invers trebuie definite clar în ceea ce privește responsabilitățile și resursele alocate și trebuie sprijinite de o infrastructură adecvată și flexibilă, precum și de politici și proceduri scrise. Simulările de criză în sens invers trebuie efectuate în mod regulat de toate tipurile de instituții și la același nivel de aplicare ca și ICAAP și ICLAAP (de exemplu, la nivelul instituției și acoperind toate tipurile de risc relevante).

Instituțiile trebuie să includă scenarii identificate prin testele de simulare de criză în sens invers pentru a completa seria de scenarii de simulare de criză pe care le efectuează și, în scopuri de comparație, pentru a evalua severitatea globală, permițând identificarea unor scenarii severe, dar totuși plauzibile. Simulările de criză în sens invers trebuie să fie utile pentru evaluarea severității scenariilor de simulare de criză privind ICAAP și ILAP. Severitatea scenariilor de simulare de criză în sens invers poate fi, de asemenea, evaluată prin comparație, printre altele, cu scenariile istorice sau alte scenarii de supraveghere disponibile public.

Atunci când efectuează simulări de criză în sens invers, instituțiile trebuie, de asemenea, să examineze dacă intrarea în dificultate a uneia sau mai multora dintre contrapărțile lor majore sau o perturbare semnificativă a pieței rezultată din intrarea în dificultate a unui participant important pe piață (în mod separat sau combinat) ar produce rezultatul predefinit. Utilizarea simulării de criză în sens invers

Instituțiile trebuie să utilizeze simulările de criză în sens invers ca instrument regulat de administrare a riscurilor pentru a - și îmbunătăți gradul de cunoaștere a vulnerabilităților actuale și potențiale, adăugând valoare la procesul de administrare a riscurilor al instituțiilor. Principiul proporționalității se aplică în toate aspectele legate de utilizarea simulărilor de criză în sens invers. Instituțiile trebuie, de asemenea, să examineze dacă rezultatul predefinit al simulărilor de criză în sens invers poate fi produs ca urmare a altor împrejurări decât cele analizate în simularea de criză.

În cadrul planificării activității și al gestionării riscurilor, instituțiile trebuie să recurgă la simulări de criză în sens invers pentru a înțelege viabilitatea și durabilitatea modelelor de afaceri și a strategiilor lor, precum și pentru a identifica situațiile în care acestea ar intra sau ar fi susceptibile să intre în dificultate în sensul articolului 32 din Directiva 2014/59/UE. Este important ca instituțiile să identifice indicatori care să producă alerte atunci când un scenariu se transformă în realitate. În acest scop, instituțiile trebuie:

• a) să identifice rezultatul predefinit care urmează să fie supus simulării (de exemplu, al unui model de afaceri care devine neviabil);
• b) să identifice posibile circumstanțe nefavorabile care le - ar expune la vulnerabilități severe și ar cauza un rezultat predefinit;
• c) să evalueze (în funcție de mărimea instituției, precum și de natura, amploarea, complexitatea și gradul de risc al activităților sale economice) probabilitatea unor evenimente incluse în scenariile care duc la rezultatul predefinit; și
• d) să adopte măsuri, procese, sisteme sau alte măsuri eficace pentru a preveni sau a atenua riscurile și vulnerabilitățile identificate.

Instituțiile trebuie să recurgă la simulările de criză în sens invers în procesul de planificare și cel de decizie, precum și pentru a reexamina modelele de afaceri și strategiile în vederea identificării și analizării a ceea ce ar putea determina caracterul neviabil al modelelor lor de afaceri, cum ar fi evaluarea atât a capacității de a genera venituri în decursul următoarelor luni, cât și a sustenabilității strategiei de a genera venituri pe o perioadă mai lungă, pe baza planurilor strategice și a previziunilor financiare. Se așteaptă implicarea organului de conducere și a conducerii superioare pe tot parcursul procesului.

În cazul în care din simulările de criză în sens invers reiese că pentru o instituție riscul de eșec în ceea ce privește modelul de afaceri este inacceptabil de mare și inconsecvent cu apetitul la risc al acesteia, instituția trebuie să planifice măsuri de prevenire sau de atenuare a unui astfel de risc, ținând cont de timpul pe care trebuie să - l aibă la dispoziție instituția pentru a reacționa la aceste evenimente și a aplica măsurile respective. În cadrul acestor măsuri, instituția trebuie să analizeze dacă se impune modificarea modelului său de afaceri. Aceste măsuri derivate din simulări de criză în sens invers, inclusiv orice modificări aduse planului de afaceri al instituției, trebuie documentate în detaliu în documentația ICAAP a instituției.

Instituțiile cu anumite modele de afaceri, de exemplu firmele de investiții, trebuie să utilizeze simulări de criză pentru a explora vulnerabilitățile lor la evenimente extreme, în special în cazul în care riscurile acestora nu sunt reflectate suficient prin scenarii de criză mai tradiționale (de exemplu, solvabilitate și lichiditate) bazate pe șocuri macroeconomice.

Instituțiile care utilizează modele interne pentru riscul de credit, riscul de credit al contrapărții și riscul de piață, atunci când efectuează simulări de criză în sens invers, în conformitate cu articolele 177, 290 alineatul (8) și 368 alineatul (1) litera (g) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013, trebuie să depună eforturi pentru a identifica scenarii severe, dar plauzibile, care ar putea duce la rezultate negative semnificative și care ar putea afecta viabilitatea globală a unei instituții. Instituțiile trebuie să considere aceste simulări de criză în sens invers ca fiind o completare esențială a modelelor lor interne pentru calcularea cerințelor de capital și drept un instrument regulat de administrare a riscurilor pentru a identifica eventualele deficiențe ale acestor modele interne. În scenarii de criză severe, chiar dacă acest lucru nu trebuie considerat neapărat un indiciu al faptului că modelarea datelor de intrare în formula IRB este inadecvată, riscul de model va crește și poate duce la un eșec în ceea ce privește previzibilitatea modelului.

Instituțiile trebuie să efectueze analize calitative prin elaborarea unei descrieri bine definite a simulării de criză în sens invers și printr - o înțelegere clară a feedback - ului și efectelor neliniare ale acesteia, ținând seama de dinamica riscului, precum și de combinațiile și interacțiunile dintre tipurile de riscuri și în cadrul acestora. Atunci când elaborează o descriere bine definită,

• o instituție trebuie să aibă în vedere evenimente exogene externe, cum ar fi evenimentele economice, un accident industrial, evenimentele politice, cauzele de contencios și evenimentele naturale, precum și factori de risc precum riscurile operaționale, concentrarea și corelațiile, riscurile reputaționale și pierderea încrederii, precum și combinații ale acestor evenimente și factori. Implicarea corespunzătoare a organului de conducere al instituției în discuțiile legate de descriere este fundamentală, ținând cont de posibilele vulnerabilități specifice și de impactul asupra întregii instituții.

Instituțiile trebuie să efectueze analize cantitative și mai sofisticate, ținând cont de mărimea instituției, precum și de natura, amploarea, complexitatea și gradul de risc al activităților sale economice, atunci când stabilesc niveluri specifice ale pierderilor sau alte tipuri de efecte negative asupra capitalului și lichidității acestora (de exemplu, accesul la finanțare, în special la creșterea costurilor de finanțare) ori situația financiară globală. Instituțiile trebuie să acționeze invers, în mod cantitativ, pentru a identifica factorii de risc, precum și amplitudinea necesară a modificărilor, care ar putea cauza o astfel de pierdere sau impact negativ (de exemplu, definirea nivelului corespunzător de pierdere sau a altei măsuri de interes din bilanțul instituției financiare, cum ar fi ratele de adecvare a capitalului sau resursele de finanțare). Instituțiile trebuie să înțeleagă și să documenteze în detaliu factorii determinanți ai riscului (de exemplu, stabilirea rezultatului pentru selecțiile exacte ale factorilor au avut cel mai mare impact asupra extremității portofoliului), principalele linii de activitate și o descriere clară și coerentă în ceea ce privește punctele slabe și scenariile aferente (de exemplu, cu privire la ipotezele subiacente și sensibilitatea rezultatelor la ipotezele respective în timp) care determină rezultatele predefinite și lanțul evenimentelor, precum și desfășurarea probabilă a acestora (de exemplu, factorii cei mai importanți pot fi corelați cu variabile macroeconomice în funcție de combinațiile pentru o anumită pierdere/capital - țintă dintr - un portofoliu), identificând vulnerabilitățile ascunse (de exemplu, corelări și concentrări ascunse) și efectele care se suprapun.

Dacă este cazul, instituțiile trebuie să recurgă la analize de sensibilitate ca punct de pornire pentru simulările de criză în sens invers, de exemplu, prin trecerea unuia sau mai multor parametri relevanți la una dintre extreme pentru a ajunge la rezultatele predefinite. O instituție trebuie să aibă în vedere diverse analize de sensibilitate inversă pentru riscul de credit (de exemplu, câti clienți mari trebuie să intre în stare de nerambursare înainte de pierderea capitalului care absoarbe pierderile), riscul de piață, riscul de lichiditate (de exemplu, simulare de criză pentru depozitele din sectorul retail și circumstanțele care ar epuiza rezervele de lichidități ale instituției) și riscul operațional, printre alte riscuri, precum și o analiză combinată în care toate riscurile sunt acoperite simultan. Cu toate acestea, o instituție nu trebuie să utilizeze în principal o analiză de sensibilitate și indicatori simpli pentru a identifica scenariul relevant pentru simularea de criză în sens invers. Analiza calitativă trebuie să ducă la identificarea scenariului relevant, combinând aprecierile experților din diferite domenii de activitate, întrucât gândirea ar putea fi metoda cea mai eficace de a preveni eșecul unui model de afaceri. Trebuie efectuată o simulare de criză comună pentru toți parametrii de risc relevanți utilizând aspecte statistice (de exemplu, volatilitatea factorilor de risc în concordanță cu observațiile istorice completate de ipoteze ipotetice, dar plauzibile). Plauzibilitatea schimbărilor de parametri care se impun pentru a ajunge la rezultatul predefinit, oferă o primă idee despre posibilele vulnerabilități din instituție. Pentru a evalua plauzibilitatea, trebuie aplicate, printre altele, distribuții ale probabilităților istorice (multivariată) ajustate, acolo unde se consideră necesar, în funcție de aprecierile experților. Analizele și evaluările calitative, care combină aprecieri ale experților din diferite domenii de activitate, trebuie să îndrume către identificarea de scenarii relevante.

Instituțiile trebuie să utilizeze simulări de criză în sens invers ca instrument pentru a culege informații în scenarii care implică combinații ale simulărilor de criză pentru solvabilitate și lichiditate, atunci când modelarea tradițională poate eșua în a surprinde aspecte complexe din situații reale. Instituțiile trebuie să utilizeze simulările de criză în sens invers pentru a - și reexamina planurile de capital și de lichiditate. După caz, instituțiile trebuie să identifice și să analizeze situații care pot agrava un eveniment de criză pentru lichiditate și să transforme un astfel de eveniment într - un eveniment de criză pentru solvabilitate și invers, și, în cele din urmă, într - un eșec economic. Instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a aplica simularea de criză în sens invers în mod integrat pentru riscurile la adresa capitalului sau a lichidității, în vederea îmbunătățirii înțelegerii și gestionării riscurilor aferente în situații extreme.

Acțiuni de redresare și planificarea redresării

Instituțiile trebuie să elaboreze scenarii de dificultate macroeconomică și financiară mare, care să varieze în ceea ce privește gradul lor de severitate (inclusiv evenimente la nivel de sistem, simulări de criză la nivelul entității juridice și la nivelul grupului), care să fie utilizate în planurile de redresare în temeiul articolului 5 alineatul (6) din Directiva privind redresarea și rezoluția instituțiilor bancare (BRRD) și al ghidului EBA/GL/2014/06, și să utilizeze simulări de criză în sens invers specifice pentru elaborarea de scenarii „aproape în stare de nerambursare” (o instituție aproape de intrare în dificultate, dar nu mai mult de atât) și ca date de intrare pentru a justifica și a testa eficiența și eficacitatea acțiunilor lor de redresare și a planificarea redresării, precum și să analizeze sensibilitățile din jurul ipotezelor aferente. Astfel de scenarii „aproape în stare de nerambursare” trebuie să identifice și să descrie punctul care poate face ca modelul de afaceri al unei instituții sau al unui grup să devină neviabil, cu excepția cazului în care s - ar pune în aplicare cu succes acțiuni de redresare. Scenariile trebuie să permită estimarea rezultatelor și adecvarea tuturor opțiunilor de redresare disponibile. Terminologia utilizată în descrierea scenariilor de redresare trebuie să contribuie la stabilirea opțiunilor de redresare care au fost supuse simulării în cadrul unor scenarii de simulare de criză specifice. Descrierea trebuie să fie suficient de detaliată, atât printr - un set de ipoteze cantitative, cât și o descriere calitativă, pentru a stabili dacă scenariul este relevant pentru instituție și cât de sever este. Evenimentele trebuie descrise într - o succesiune logică, iar ipotezele care stau la baza principalilor factori determinanți [de exemplu, venitul net, activele ponderate în funcție de risc (RWA), capitalul] trebuie stabilite foarte clar. Scenariile trebuie să țină cont și de o posibilă estimare a efectelor încrucișate ale executării diferitelor opțiuni din planul de redresare în același scenariu de criză. De asemenea, scenariile trebuie să permită o înțelegere a modului în care se desfășoară evenimentele prin furnizarea unui calendar adecvat în care să se specifice clar momentul în care vor fi elaborate anumite acțiuni (cu implicații pentru credibilitatea și fezabilitatea acestora). Scopul acestui exercițiu este de a testa eficacitatea opțiunilor de redresare ale instituției în ceea ce privește restabilirea solidității financiare și a viabilității atunci când instituția ajunge în astfel de situații de criză severă.

Din cauza obiectivelor diferite ale celor două seturi de simulări de criză în sens invers, simulările de criză pentru ICAAP și ILAAP și planificarea redresării nu trebuie să fie interconectate, ci comparate unele cu altele.

Instituțiile trebuie să utilizeze simulările de criză în sens invers pentru a sprijini elaborarea, evaluarea și calibrarea scenariilor „aproape de nerambursare” utilizate pentru planificarea redresării.

Instituțiile trebuie să utilizeze simulări de criză în sens invers pentru a identifica factorii de risc și, mai mult, pentru a înțelege și a descrie scenariile care ar culmina cu o situație „aproape de nerambursare”, evaluând acțiunile de redresare eficace care pot fi puse în aplicare în mod credibil, fie în prealabil, fie pe măsură ce se elaborează factorii de risc sau scenariile.

Simulările de criză în sens invers trebuie să contribuie la scenariile privind planul de redresare prin utilizarea unei descrieri dinamice și cantitative a scenariilor, care să cuprindă:

• a) factorii declanșatori ai redresării (și anume, momentul în care instituția ar introduce acțiuni de redresare în scenariul ipotetic);
• b) acțiunile de redresare necesare și eficacitatea preconizată a acestora, inclusiv metoda de evaluare a eficacității respective (și anume, indicatori care trebuie monitorizați pentru a se ajunge la concluzia că nu se mai impun măsuri suplimentare);
• c) calendarul și procesul adecvate care se impun pentru aceste acțiuni de redresare; și
• d) în cazul unor noi crize, literele (b) și (c) pentru eventualele acțiuni de redresare suplimentare necesare pentru abordarea riscurilor reziduale.