4.7 Domenii individuale de risc

Instituțiile trebuie să se asigure că simularea de criză pentru riscul individual este proporțională cu natura, dimensiunea și complexitatea activității și a riscurilor.

Instituțiile trebuie să țină cont, la nivel individual, de impactul efectelor secundare asupra riscului individual în cazul simulării de criză.

4.7.1 Riscul de credit și de contrapartidă

Instituțiile trebuie să analizeze cel puțin:

• a) capacitatea unui debitor de a - și rambursa obligațiile, de exemplu, PD;
• b) rata de recuperare în cazul neîndeplinirii obligațiilor de plată ale debitorului, inclusiv deteriorarea valorilor garanțiilor sau a bonității furnizorului garanției, de exemplu, LGD; și
• c) dimensiunea și dinamica expunerii la riscul de credit, inclusiv efectul angajamentelor neutilizate din partea debitorilor, cum ar fi valoarea expunerii la riscul de credit (EAD).

Instituțiile trebuie să se asigure că simulările lor de criză pentru riscul de credit la nivelul instituției acoperă toate pozițiile lor din portofoliul bancar și portofoliul de tranzacționare, inclusiv pozițiile de acoperire împotriva riscurilor și expunerile față de casele centrale de compensare.

Instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a determina factori specifici de risc și a prezenta, cu titlu preliminar, modul în care acești factori pot afecta totalul pierderilor lor de risc de credit și cerințele de capital. Instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a efectua respectiva determinare pe o clasă de expuneri în funcție de clasa de expuneri (de exemplu, factorii relevanți pentru credite ipotecare ar putea fi diferiți de cei relevanți pentru clasele de active față de societăți).

Instituțiile trebuie să se asigure că riscul de credit este evaluat la diferite niveluri ale scenariilor de șoc, de la analize de sensibilitate simple la simulări de criză la nivelul instituției sau la simulări de criză la nivelul grupului, în special:

• a) scenarii de șoc la nivelul pieței (de exemplu, o încetinire bruscă a economiei, care afectează calitatea portofoliului pentru toți creditorii);
• b) scenarii de șoc specifice contrapărților și idiosincratice (de exemplu, falimentul celui mai mare creditor bancar);
• c) scenarii de șoc pe sectoare și regiuni; și
• d) o combinație a celor de mai sus.

Instituțiile trebuie să supună factorii de risc la analize de senzitivitate, care, la rândul lor, trebuie să furnizeze informații contextuale cantitative pentru conceperea scenariilor.

Instituțiile trebuie să aplice orizonturi de planificare diferite când își aplică scenariile de criză. Orizontul de planificare trebuie să varieze între durate scurte overnight (efecte unice) până la durate mai lungi (de exemplu, o încetinire a creșterii economice).

Când se efectuează simulări de criză pentru valori ale garanțiilor financiare, instituțiile trebuie să identifice condițiile care ar influența negativ valoarea realizabilă a garanțiilor reale, inclusiv deteriorarea calității creditului emitenților de garanții reale sau lipsa de lichiditate de pe piață.

În structurarea scenariilor, instituțiile trebuie să aibă în vedere impactul evenimentelor de criză asupra altor tipuri de risc, de exemplu riscul de lichiditate și riscul de piață, precum și posibilitatea de efecte de propagare între instituții.

Instituțiile trebuie să cuantifice impactul scenariului în ceea ce privește pierderile din credite (adică provizioanele), expunerile la risc, veniturile și cerințele de fonduri proprii. În plus, instituțiile trebuie să aibă capacitatea de a cuantifica astfel de impacturi la nivel de segmente/portofolii relevante.

Instituțiile trebuie să aibă în vedere, de câte ori este posibil, următorii parametri relevanți: PD, LGD, EAD, pierderea așteptată (EL) și valoarea expunerii la risc, precum și impactul asupra pierderilor din credite și a cerințelor de fonduri proprii.

Pentru estimarea pierderilor viitoare în simulările de criză, instituțiile trebuie, dacă este cazul, să recurgă la parametri de risc de credit diferiți de cei aplicați la calcularea cerințelor de capital, care sunt, de obicei, parametri pe parcursul ciclului sau parametri hibrizi (o combinație de parametri pe parcursul ciclului și de parametri la un anumit moment de timp) pentru PD și în condiții de declin economic în cazul LGD. În special, instituțiile trebuie, dacă este cazul, să aplice estimări în funcție de parametri bazați pe un moment de timp în concordanță cu severitatea scenariului în vederea estimării pierderilor din credite.

Pentru calcularea EAD, o instituție trebuie să aibă în vedere, de asemenea, un factor de conversie a creditului (CCF) și, în special, efectul capacității juridice a instituției de a anula în mod unilateral sumele neutilizate ale facilităților de credit angajante, în special în condiții de criză.

Instituțiile trebuie să aplice, dacă este cazul, abordări ale modelului intern privind riscul de credit care să testeze relațiile și datele istorice, precum și simulări ale migrațiilor calității creditului între categoriile de expuneri pentru a asigura o estimare a pierderilor.

Când își evaluează riscul la contrapărțile care folosesc leverage sau la entitățile din sistemul bancar paralel, instituțiile trebuie să țină cont de concentrările de riscuri și nu trebuie să presupună existența de garanții sau reînnoirea permanentă a contractelor în marjă , care s - ar putea să nu fie disponibile în caz de șocuri severe pe piață. Instituțiile trebuie să depună eforturi pentru a surprinde în mod adecvat astfel de riscuri privind evenimente extreme corelate.

4.7.2 Securitizare

Instituțiile trebuie să ia în considerare riscurile din securitizare generate de produse structurate de credit, generate de obicei prin restructurarea fluxurilor de numerar dintr - un portofoliu de active în diferite tranșe sau titluri garantate cu active, ținând cont de diferitele poziții pe care le pot avea instituțiile în procesul de securitizare, acționând în calitate de inițiator, sponsor sau investitor.

Instituțiile trebuie să se asigure că simularea de criză pentru activele securitizate abordează riscul de credit al portofoliului de active suport, inclusiv riscul de nerambursare, corelațiile la nivelul nerambursării, care pot fi neliniare și dinamice, precum și evoluția valorilor garanțiilor reale. Instituțiile trebuie să ia în considerare toate informațiile relevante cu privire la structura specifică a fiecărei securitizări, cum ar fi rangul de prioritate a tranșei, grosimea tranșei, îmbunătățirile calității creditului și granularitatea acestuia, exprimate ca număr efectiv de expuneri.

Trebuie luată în considerare cu atenție sensibilitatea la efectele sistemice de piață care afectează, de exemplu, epuizările de lichidități sau care sporesc corelațiile dintre active, la toate nivelurile produsului structurat. În plus, trebuie evaluat efectul riscurilor reputaționale care duc, de exemplu, la probleme de finanțare.

Simulările de criză trebuie să abordeze toate angajamentele contractuale relevante, posibilul impact al factorilor declanșatori integrați (de exemplu, clauzele de amortizare anticipată), efectul de levier al structurii de securitizare și riscurile de lichiditate/finanțare asociate structurii (și anume, necorelarea fluxurilor de trezorerie și condiții de plată anticipată, inclusiv în ceea ce privește variațiile ratei dobânzii).

De asemenea, scenariile trebuie să aibă în vedere situația de neîndeplinire a obligațiilor de plată a uneia sau mai multor contrapărți contractuale implicate în structura de securitizare, în special a celor care acționează în calitate de garanți ai anumitor tranșe.

Dacă instituția se bazează pe ratinguri externe pentru a evalua riscul produselor securitizate, ratingurile externe trebuie să facă obiectul unei revizuiri critice, iar scenariile care aplică simularea de criză pentru ratinguri, inclusiv ratele de depreciere specifice claselor de rating, trebuie evaluate, de exemplu, aplicând simularea de criză la matricele tranziției ratingurilor (istorice).

Atunci când concep abordarea bazată pe simularea de criză, instituțiile trebuie să aibă în vedere următoarele:

• a) impacturile simulărilor de criză asupra produselor de credit structurate se vor materializa la nivelul portofoliului de active prin creșterea numărului de cazuri de nerambursare (sau PD și LGD, dacă este cazul) și, prin urmare, este de așteptat, în timpul șocurilor, o creștere a ratei pierderilor așteptate/deprecierilor și a cerințelor de capital reglementat (precum și creșterea probabilităților de declasificare); și
• b) faptul că ar putea să apară și alte efecte ca urmare a scăderii fluxurilor nete de trezorerie, a creșterii pierderilor de tranzacționare și a ajustărilor de valoare, sau a deteriorării indicatorilor de reglementare, cum ar fi indicatorul de finanțare stabilă netă.

4.7.3 Riscul de piață

Instituțiile trebuie să ia în considerare riscul de piață, în special riscurile asociate pierderilor cauzate de variațiile nefavorabile ale valorii pozițiilor generate de fluctuațiile prețurilor de pe piață la nivelul mărfurilor, al creditului, al titlurilor de capital, al cursului valutar și al factorilor de risc de rată a dobânzii. Riscurile de rată a dobânzii asociate pozițiilor din portofoliul de tranzacționare trebuie considerate de instituții ca o componentă a riscului de piață.

Instituțiile trebuie să efectueze simulări de criză pentru pozițiile lor legate de instrumente financiare din tranzacționare și și al celor raportate la valorea justă prin alte elemente ale rezultatului global (FVOCI) (termen contabil pentru clasificarea activelor financiare), inclusiv instrumente/poziții de securitizare și obligațiuni garantate. Aceste simulări de criză trebuie efectuate în cadrul simulărilor de criză efectuate la nivelul instituției, precum și în scopul administrării și calculării riscului de piață.

Instituțiile trebuie să aplice o serie de scenarii severe, dar plauzibile pentru toate pozițiile menționate la punctul anterior, de exemplu, modificări excepționale ale prețurilor de piață, deficite de lichidități pe piețe și intrarea în stare de nerambursare a unor mari participanți pe piață. Dependențele și corelațiile dintre piețe diferite și, în consecință, modificările nefavorabile ale corelațiilor trebuie , de asemenea, după caz, avute în vedere și luate în considerare. Impactul asupra ajustării contabile a evaluării creditului (CVA) și asupra rezervelor legate de portofoliile instituțiilor (de exemplu, rezerve pentru lichiditate, pentru incertitudini de modelare) trebuie luate în considerare, în egală măsură, în simulările de criză. Simularea de criză pentru rezerva riscului de piață trebuie să fie justificată.

La calibrarea acestor simulări de criză, instituțiile trebuie să țină cont cel puțin de natura și caracteristicile portofoliilor și instrumentelor lor financiare conexe (de exemplu, produse de tip vanilla/exotice, lichiditate, scadență), de strategiile de tranzacționare ale acestora și de posibilitatea, costul aferent și timpul potențial implicat a acoperirii sau administrării riscurilor în condiții de piață severe.

Întrucât instrumentele și strategiile de tranzacționare se modifică în timp, instituțiile trebuie să se asigure că simulările lor de criză evoluează pentru a integra respectivele modificări.

Instituțiile trebuie să elaboreze o abordare adecvată pentru a surprinde subestimarea riscului privind evenimente extreme (de tip fat tails), dacă este cazul, de exemplu aplicând scenarii ipotetice severe, și, dacă riscul este evaluat în raport cu nivelurile de încredere ale percentilei, trebuie să aibă în vedere evenimentele extreme care stau la baza nivelurilor de încredere respective.

Instituțiile trebuie, în special:

• a) să evalueze consecințele perturbărilor majore ale pieței și să identifice situații plauzibile care pot genera pierderi extrem de mari, care trebuie, după caz, să includă și evenimente cu probabilitate mică pentru toate tipurile principale de risc, în special diferitele componente ale riscurilor de piață; pentru simulările de criză la nivelul portofoliului, ar putea fi explorate efectele modificărilor nefavorabile ale corelațiilor; și ar putea fi luate în considerare efectele atenuante ale măsurilor de gestionare dacă se bazează pe ipoteze plauzibile cu privire la lichiditatea pieței; și
• b) să dispună de o listă de măsuri care să conțină limite și alte măsuri posibile luate pentru a reduce riscurile și a conserva fondurile proprii; în special, limitele privind riscul valutar,, de rată a dobânzii, al prețurilor titlurilor de capital și al prețurilor mărfurilor, stabilite de instituții trebuie, după caz, luate în considerare pe baza rezultatelor calculelor privind simularea de criză.

4.7.4 Risc operațional

Instituțiile trebuie să cunoască faptul că parametrii de risc relevanți legați de riscul operațional pot să apară în legătură cu procese, persoane și sisteme interne inadecvate sau eșuate, inclusiv riscuri juridice, sau cu evenimente externe, și pot afecta toate produsele și activitățile din cadrul instituției.

Pentru a supune unor condiții de stress parametrii de risc relevanți, instituțiile trebuie să utilizeze ca principal indicator efectul pierderilor operaționale asupra profitului sau pierderii (P&L) . Orice impact intrinsec cauzat de un eveniment de risc operațional trebuie considerat o pierdere de risc operațional (de exemplu, efectele intrinsece ale costurilor de oportunitate sau ale costurilor interne, precum ore suplimentare/prime etc., în cazul în care acestea se referă la un eveniment de risc operațional). În plus, și numai în scopul simulărilor de criză, trebuie inclusă orice pierdere de venituri viitoare cauzată de evenimente de risc operațional (cu excepția efectelor secundare asupra mediului macroeconomic). Cel puțin instituțiile care fac obiectul abordării avansate de evaluare (AMA) trebuie să ia în considerare și aceste pierderi pe măsură ce ajung în baza de date internă a pierderilor pentru a calcula cerințele de capital suplimentare. La utilizarea de date istorice, date sau scenarii externe ca date de intrare pentru previziunile P&L și RWA, instituțiile trebuie să ia în considerare și să evite posibile efecte de dublă contabilizare pe partea datelor de intrare.

Întrucât pierderile operaționale pot induce efecte secundare (și anume, riscul reputațional), pentru a ține seama de astfel de efecte, programul de simulare de criză pentru riscul operațional trebuie integrat în detaliu în simularea de criză de la nivelul instituției și trebuie să includă interconexiuni cu cerințele de lichiditate și fonduri proprii. Instituțiile trebuie să analizeze cel puțin:

• a) expunerea instituției la activități și cultura sa de risc aferentă, precum și înregistrarea din trecut a pierderilor operaționale, cu accent pe nivelul și variația pierderilor și a venitului brut în ultimii ani;
• b) mediul economic, inclusiv locațiile geografice, în care instituția își desfășoară activitatea, și condițiile macroeconomice;
• c) evoluția elementelor și a dimensiunii și complexității bilanțului în ultimii câțiva ani, inclusiv modificările structurale cauzate de evenimente corporative, cum ar fi fuziunile și achizițiile;
• d) modificări ale elementelor semnificative ale infrastructurii tehnologiei informației;
• e) gradul și orientarea stimulării în cadrul sistemelor de compensare;
• f) complexitatea proceselor și a procedurilor, a produselor și a sistemelor de tehnologie a informației;
• g) gradul de externalizare, în ceea ce privește riscul de concentrare asociat tuturor acordurilor de externalizare și infrastructurilor pieței externe; și
• h) vulnerabilitatea riscului de modelare, în special în domenii legate de tranzacționarea de instrumente financiare, de măsurarea și administrarea riscurilor, precum și de alocarea de capital.

Factorii de risc idiosincratic trebuie, de asemenea, analizați și utilizați ca date de intrare pentru elaborarea de scenarii. Cu titlu orientativ, instituțiile care utilizează AMA trebuie să - și supună simulării de criză mediul de afaceri și factorii de control intern (BEICF).

Instituțiile trebuie să ia în considerare interacțiunile și expunerile individuale la astfel de factori de risc idiosincratic în determinarea expunerii lor la riscul operațional.

Instituțiile trebuie să analizeze cu atenție posibila interacțiune a pierderilor din riscul operațional cu riscurile de credit și de piață.

Analiza evenimentelor de simulare de criză trebuie să implice aprecieri ale experților, pentru a include cel puțin evenimente cu frecvență mică și nivel mare de severitate.

Instituțiile trebuie să elaboreze evenimente de simulare de criză severe dar plauzibile. Ipotezele pot fi diferite de ipotezele utilizate în scenariile de criză privind riscul de credit și riscul de piață. În cazul în care o instituție își extinde activitățile pe piețele locale sau internaționale prin fuziuni și achiziții, prin proiectarea unor produse noi sau a unei noi linii de activitate, scenariile de criză severă, dar plauzibilă, trebuie să se bazeze pe aprecieri ale experților pentru a depăși posibila lipsă de informații istorice.

Instituțiile trebuie să - și dezvolte programul de simulare de criză atât pe bază de date interne, cât și externe, analizând în același timp cu atenție:

• a) utilizarea factorilor de scalare (de exemplu, într - o situație în care datele externe au fost reduse, scalarea poate fi redusă) și o eventuală nevoie de a avea efecte suplimentare în urma schimbării factorilor de scalare într - o situație de criză; și
• b) criteriile de stabilire a relevanței datelor [de exemplu, datele privind o pierdere mare, care sunt considerate ca nefiind relevante, pot fi folosite în simularea de criză, pe lângă cerințele din Regulamentul privind cerințele de capital (CRR)].

4.7.5 Riscul aferent conduitei și cheltuielile de judecată conexe

Instituțiile trebuie să ia în considerare că riscul legat de conduită, în cadrul riscului juridic din domeniul de aplicare al riscului operațional, apare din cauza riscului actual sau potențial de pierderi ca urmare a furnizării inadecvate de servicii financiare și a cheltuielilor de judecată conexe, inclusiv a cazurilor de abatere intenționată sau neglijență.

În simulările de criză, instituțiile trebuie să evalueze relevanța și importanța următoarelor expuneri la riscul de conduită și costurile de judecată conexe:

• a) vânzarea abuzivă de produse, atât pe piața de retail , cât și pe piața wholesale;
• b) vânzare încrucișată forțată de produse clienților persoane fizice, cum ar fi pachete de conturi bancare sau produse suplimentare de care clienții nu au nevoie;
• c) conflicte de interese în desfășurarea activității;
• d) manipularea ratelor dobânzii de referință, a cursurilor valutare sau a altor instrumente financiare sau a indicilor pentru mărirea profiturilor instituției;
• e) obstacole abuzive în calea schimbării de produse financiare pe perioada de valabilitate a acestora și/sau a schimbării furnizorilor de servicii financiare;
• f) canale de distribuție proiectate în mod defectuos, care pot duce la conflicte de interese cu stimulente false;
• g) reînnoiri automate abuzive de produse sau penalități la ieșire; și
• h) procesarea inechitabilă a reclamațiilor clienților.

Atunci când măsoară riscul de conduită, instituțiile trebuie să aibă în vedere: (a) incertitudinea privind provizioanele sau pierderile preconizate care decurg din evenimente legate de conduită; și (b) pierderi extreme asociate riscurilor de evenimente extreme (pierderi neprevăzute). Instituțiile trebuie să - și evalueze nevoile de capital în cadrul unor astfel de evenimente și scenarii și trebuie să ia în considerare și efectul reputațional al pierderilor suferite ca urmare a conduitei. În principiu, pierderile preconizate ca urmare a unor probleme legate de conduită cunoscute trebuie acoperite din provizioane și incluse în contul de profit sau pierdere, iar pierderile neprevăzute sunt cuantificate și acoperite de cerințele de capital ale instituției. Eventualele depășiri de sume după estimarea pierderilor de conduită în condiții de criză trebuie incluse în evaluarea nevoilor posibile de capital a instituției.

Pentru a reflecta riscul ca provizioanele să fie insuficiente sau incompatibile ca timp, instituțiile trebuie să evalueze pierderile preconizate generate de riscul de conduită, care depășesc provizioanele contabile existente, și să le reflecte în previziunile lor. După caz, instituțiile trebuie să evalueze dacă profiturile viitoare vor fi suficiente pentru a acoperi aceste pierderi sau costuri suplimentare în cadrul scenariilor și să integreze aceste informații în planurile de capital.

Instituțiile trebuie să culeagă și să analizeze informații cantitative și calitative cu privire la întinderea activității lor în zone vulnerabile relevante. Instituțiile trebuie, de asemenea, să furnizeze informații pentru a sprijini ipoteze semnificative care stau la baza estimărilor lor cu privire la costurile de conduită.

În cazuri rare în care o instituție nu este în măsură să prezinte estimarea unui anumit risc de conduită individual semnificativ din cauza gradului de incertitudine, instituția trebuie să menționeze clar acest lucru și să furnizeze dovezi și ipoteze care să susțină evaluarea sa.

De asemenea, simulările de criză trebuie utilizate, după caz, pentru a evalua pierderile extreme asociate riscurilor de evenimente extreme (pierderi neprevăzute) și dacă trebuie păstrat capital suplimentar în cadrul pilonului 2.

Instituțiile trebuie să - și formeze o opinie cu privire la pierderile neprevăzute care ar putea proveni din evenimente de conduită, pe baza unei combinații între:

• a) apreciere:
• b) experiența istorică în materie de pierderi (de exemplu, cea mai mare pierdere a instituției legată de conduită din ultimii cinci ani);
• c) nivelul pierderii anuale preconizate pentru riscul de conduită;
• d) scenarii de conduită în care sunt luate în considerare posibile expuneri într - un orizont de planificare mai scurt (de exemplu, cinci ani); și
• e) pierderi suferite de entități similare sau de entități aflate în situații similare (de exemplu, în caz de litigiu).

4.7.6 Risc de lichiditate

Instituțiile trebuie să țină cont de faptul că riscurile de lichiditate sau de finanțare apar atunci când o instituție nu este în măsură să îndeplinească fluxurile de trezorerie curente și viitoare.

Instituțiile trebuie să țină seama de faptul că riscurile de lichiditate sau finanțare cuprind:

• a) riscuri de lichiditate pe termen scurt și mediu; și
• b) riscurile de finanțare.

Instituțiile trebuie să se analizeze și să se măsoare față de factori de risc legați de elemente de active și de datorii, precum și de angajamentele extrabilanțiere, așa cum sunt definite în Ghidul ABE privind procedurile și metodologiile comune pentru procesul de supraveghere și evaluare (SREP).

Analiza factorilor de risc ai instituțiilor trebuie să țină seama de următoarele, însă fără a se limita la acestea:

• a) impactul condițiilor macroeconomice, de exemplu, impactul șocurilor asociate ratei dobânzii asupra fluxurilor de trezorerie contingente;
• b) moneda activelor și datoriilor, inclusiv a elementelor extrabilanțiere, pentru a reflecta riscul de convertibilitate și eventualele perturbări ale accesului la piețele valutare;
• c) localizarea nevoilor de lichiditate și a fondurilor disponibile, a tranzacțiilor cu lichidități în interiorul grupului și a riscului de constrângeri pentru transferul de fonduri între jurisdicții sau entități din grup;
• d) măsuri pe care instituția le poate lua pentru a - și păstra reputația sau franciza (de exemplu, rambursarea anticipată a datoriilor cu opțiuni call integrate);
• e) internalizarea riscurilor legate de anumite activități, ca și în cazul contractelor de servicii de brokeraj principal, atunci când simetria, într - o anumită măsură, poate fi necesară între partea creditoare și partea împrumutată a titlurilor de valoare, adică pozițiile lungi ale clienților sunt finanțate prin utilizarea veniturilor obținute din tranzacțiile scurte cu clienții. O astfel de simetrie depinde de comportamentul contrapărților și este deci sensibilă la riscul reputațional. În cazul unui astfel de risc, acesta poate declanșa anularea tranzacțiilor, care ar lăsa în mod neașteptat instituția cu titluri de valoare în bilanțul său, împreună cu necesitatea de a le finanța;
• f) vulnerabilitățile din cadrul structurii de finanțare din cauza unor evenimente externe, interne sau contractuale;
• g) rate de lichidare realiste în condiții normale care se accelerează în momente de criză;
• h) concentrarea finanțării; și
• i) estimări ale creșterii bilanțiere viitoare.

Instituțiile trebuie să supună acești factori de risc unor analize de senzitivitate, care, la rândul lor, trebuie să furnizeze informațiile contextuale cantitative adecvate pentru conceperea scenariilor.

Instituțiile trebuie să aplice următoarele trei tipuri de scenarii de criză: un scenariu idiosincratic, un scenariu la nivelul pieței și o combinație a acestor două scenarii. Deoarece scenariul de criză idiosincratic trebuie să presupună evenimente specifice instituției (de exemplu, o scădere a ratingului, situația de stare de nerambursare a celei mai mari contrapărți de finanțare, o pierdere a accesului pe piață, o pierdere a convertibilității monedei, situația de stare de nerambursare a contrapărții care asigură cele mai mari intrări), iar un scenariu de criză la nivelul pieței trebuie să presupună un impact asupra unui grup de instituții sau asupra sectorului financiar în ansamblu (de exemplu, deteriorarea condițiilor de finanțare pe piață sau a mediului macroeconomic ori reducerea ratingurilor țărilor în care instituția își desfășoară activitatea).

Instituțiile trebuie să proiecteze orizonturi de planificare diferite în simulările de criză: orizonturile de planificare trebuie să varieze de la perioada overnight până la perioada de cel puțin 12 luni; trebuie să existe și simulări de criză separate în legătură cu riscurile de lichiditate pe parcursul unei zile. Orizontul de planificare trebuie să afișeze, de exemplu, o scurtă fază acută a crizei (de maximum 30 de zile pentru a acoperi astfel de perioade fără să fie necesară modificarea modelului de afaceri), urmată de o perioadă mai lungă de criză mai puțin acută, dar mai prelungită (între 3 și 12 luni).

Instituțiile trebuie să combine criza asociată riscului de lichiditate pe termen scurt și mediu cu

• o criză asociată riscului de finanțare, având în vedere un orizont de planificare de cel puțin 12 luni.

Instituțiile trebuie să conceapă un set de ipoteze comportamentale adverse pentru clienți, inclusiv pentru deponenți, alți furnizori de fonduri și contrapărți pentru fiecare scenariu și orizont de planificare diferit.

La proiectarea scenariilor, instituțiile trebuie să ia în considerare impactul evenimentelor de criză pentru alte tipuri de risc, de exemplu pierderi ale riscului de credit și evenimente de risc reputațional, asupra poziției lor de lichiditate, precum și posibilitatea unui impact al vânzărilor în regim de urgență din partea altor instituții (de exemplu, efecte de propagare) sau din propria rezervă de lichiditate asupra valorii pe piață a altor active pe care le dețin.

Principala metodologie utilizată pentru calcularea amplorii impactului trebuie să fie profilul fluxurilor nete de trezorerie. Pentru fiecare scenariu, la fiecare nivel de criză, instituția identifică intrările și ieșirile de numerar previzionate pentru fiecare perioadă viitoare, precum și fluxurile nete de trezorerie rezultate. Instituțiile trebuie să ia în considerare cel mai scăzut punct cumulativ al fluxurilor nete de trezorerie în perioada evaluată în fiecare scenariu dat.

Instituțiile trebuie să extindă analiza, dacă este cazul, la alți indicatori, cum ar fi:

• a) indicatori de lichiditate și alți indicatori utilizați în cadru, care trebuie să includă, însă fără a se limita la acestea, rate și indicatori de lichiditate în materie de supraveghere, în special indicatorul de acoperire a necesarului de lichiditate și indicatorulde finanțare stabilă netă;
• b) rezerva lor de lichiditate disponibilă, în plus față de ratele menționate anterior, și alte măsuri de contrabalansare, și anume capacitatea de contrabalansare a acestora, pentru fiecare scenariu de criză; simularea de criză pentru acest indicator trebuie însoțită de o evaluare a impactului asupra proporției și naturii activelor grevate cu sarcini;
• c) orizontul de supraviețuire al instituției, astfel cum rezultă din capacitatea sa de contrabalansare, și anume, capacitatea instituției de a deține sau a avea acces la un excedent de lichiditate într - un orizont de planificare pe termen scurt, mediu și lung ca răspuns la scenariile de criză, așa cum sunt definite în Ghidul ABE privind procedurile și metodologiile comune pentru SREP și la fluxurile de trezorerie supuse simulării de criză, luate în comun, înainte și după impactul măsurilor de contrabalansare;
• d) solvabilitatea și profitabilitatea.

Când aplică diferitele scenarii de criză, instituțiile trebuie să evalueze și să evidențieze efectele de contrabalansare asigurate de băncile centrale (politica monetară) și să adopte o abordare conservatoare.

Indicatorii simulărilor de criză pentru lichiditate trebuie să includă, dacă este cazul, și în special cel puțin pentru toate monedele semnificative, o granularitate pe monedă pentru a permite analiza ipotezelor pe monede în cadrul unor scenarii (de exemplu, volatilitatea ratelor de schimb sau neconcordanțele de monede).

Instituțiile trebuie să integreze, după caz, simularea de criză pentru lichiditate în simulările de criză la nivelul instituției și să țină seama de diferențele dintre perioadele de timp acoperite de simulările de criză pentru lichiditate și cele acoperite de simulări de criză pentru solvabilitate la nivelul instituției. Instituțiile trebuie să evalueze cel puțin impactul creșterii costurilor de finanțare asupra P&L. Instituțiile trebuie să țină cont de faptul că corelarea costurilor de finanțare cu poziția de solvabilitate pot influența calitatea simulării de criză pentru lichiditate, și anume să ducă la o deteriorare prea lentă a lichidității.

4.7.7 Riscul de rată a dobânzii asociat activităților din afara portofoliului de tranzacționare

Această secțiune nu aduce atingere Ghidului ABE privind riscul de rată a dobânzii asociat activităților din afara portofoliului de tranzacționare.

Simulările de criză trebuie să sprijine și să fie parte integrantă a sistemului intern de gestionare a riscului de rată a dobânzii în a portofoliului bancar (IRRBB).

Scenariile privind rata dobânzii utilizate pentru simulările de criză, inclusiv în scopul aplicării articolului 98 alineatul (5) din Directiva 2013/36/UE în ceea ce privește riscul de rată a dobânzii aferent activităților din afara portofoliului de tranzacționare, trebuie să fie adecvate pentru a identifica toate riscurile semnificative legate de rata dobânzii, de exemplu, riscul de discrepanță, riscul de bază și riscul de opțiune.

Instituțiile trebuie să se asigure că simulările menționate la punctul anterior nu se bazează numai pe o simplă deplasare paralelă, ci pe faptul că au în vedere fluctuații și variații ale formei curbelor de randament în analizele scenariilor.

Instituțiile trebuie să aibă în vedere următoarele elemente:

• a) riscul de marjă (spread risk), care rezultă din necorelarea ratelor de referință între potrivirea în timp a finanțărilor și investițiilor; și
• b) riscurile de reziliere anticipată incluse în contractele cu opțiune încorporată, care pot obliga instituția să efectueze o nouă tranzacție în condiții mai puțin favorabile.

Instituțiile trebuie să cunoască eventualele efecte indirecte ale ratei dobânzii care declanșează pierderi în altă parte (de exemplu, faptul că un transfer spre ratele de creditare poate determina pierderi suplimentare asociate riscului de credit din cauza deteriorării capacității clienților de a plăti).

În cazul în care sunt utilizate instrumente financiare mai puțin complexe, instituțiile trebuie să calculeze efectul unui șoc prin analiza sensibilității (fără identificarea originii șocului și prin simpla aplicare a șocului asupra portofoliului). În cazul în care o instituție utilizează instrumente financiare mai complexe asupra cărora șocul are efecte multiple și indirecte, trebuie să utilizeze abordări mai avansate cu definiții specifice ale situațiilor nefavorabile (de criză) care reflectă riscurile idiosincratice relevante.

4.7.8 Riscul de concentrare

Simulările de criză trebuie să constituie un instrument - cheie în identificarea riscului de concentrare, deoarece permit instituțiilor să identifice interdependențele dintre expuneri, care pot deveni vizibile doar în condiții de criză, precum și concentrații ascunse.

La evaluarea acestui risc în programele de simulare de criză, instituțiile trebuie să ia în considerare riscul de credit aferent fiecărei expuneri, dar să țină cont și de sursele suplimentare de riscuri care decurg din comportamentul similar al anumitor expuneri (adică o corelație mai mare). Aceste surse de risc suplimentare supuse analizei trebuie să acopere, însă fără a se limita la acestea, următoarele:

• a) concentrările uninominale [și anume, clientul sau grupul de clienți afiliați, astfel cum sunt definiți la articolul 4 alineatul (39) din Regulamentul (UE) nr. 575/2013];
• b) concentrările sectoriale;
• c) concentrările geografice;
• d) concentrările pe produs; și
• e) concentrările garanțiilor reale și ale garanțiilor.

În simulările de criză, în special la nivelul instituției,inclusiv la nivel de grup, instituțiile trebuie să evalueze riscul de concentrare ținând cont de expunerile bilanțiere și extrabilanțiere, precum și de pozițiile din portofoliul bancar, de tranzacționare și de acoperire a riscurilor.

Simulările de criză trebuie să țină cont de schimbările din mediul de afaceri, care pot apărea și care ar duce la materializarea riscului de concentrare. În mod specific, simulările de criză trebuie să ia în considerare modificări neobișnuite, dar plauzibile, în cadrul corelărilor dintre diferitele tipuri de factori de risc, precum și schimbări extreme și neobișnuite ale parametrilor de risc, dincolo de factorii de risc unici, pentru a analiza scenarii care țin cont de factorii de risc interdependenți și care prezintă nu doar efecte primare, ci și derundă a doua.

Modul în care expunerile concentrate se manifestă ca răspuns la aceeași factori de risc trebuie introdus în simulările de criză, inclusiv riscul de pierderi suplimentare pe termen scurt ca urmare a unor expuneri concentrate la nivelul portofoliilor de credit retail și față de societăți sau la niveluldiferitelor entități din cadrul unui grup.

Instituțiile trebuie să ia în considerare impactul asupra portofoliului de tranzacționare al expunerilor la un factor de risc unic sau la factori de risc multipli care sunt corelați.

Pentru a evalua nivelul ex ante al riscului de concentrare și/sau impactul scenariului asupra nivelului de concentrare, instituțiile trebuie, după caz, să analizeze indicatori mai mult sau mai puțin complecși, de exemplu indicele Herfindahl - Hirschman (HHI) și coeficienții Gini.

Instituțiile trebuie să aibă în vedere eventuala existență a unor suprapuneri între diferite surse de concentrare. Instituțiile trebuie nu doar să însumeze efectele riscurilor, ci să pună în aplicare metode de agregare care să țină cont de factorii determinanți ai acestora.

4.7.9 Riscul generat de acordarea de împrumut uri în valută

Instituțiile trebuie să considere faptul că riscul generat de acordarea de împrumuturi în valută:

• a) poate să apară din cauza incapacității debitorului neacoperit (de exemplu debitori retail și întreprinderi mici și mijlocii - IMM fără o acoperire naturală sau financiară care sunt expuși unei situații de neconcordanță de monede între moneda împrumutului și moneda de acoperire, astfel cum este definită în EBA/GL/2014/13) de a achita datoria în alte monede decât moneda statului membru în care a fost autorizată instituția;
• b) este legat de riscul efectiv de credit și de riscul valutar de piață;
• c) este caracterizat printr - o relație neliniară a componentelor de risc de credit și de risc valutar de piață;
• d) este influențat de riscul general valutar; și
• e) poate să apară în legătură cu riscul de conduită.

În programele lor de simulare de criză, instituțiile trebuie includă riscul generat de acordarea de împrumuturi în valută care afectează facilitățile de credit pe partea de active din bilanțul lor și sursele sale multiple de risc, ținând seama de faptul că incapacitatea debitorului de a - și rambursa datoria se poate datora:

• a) riscurilor legate de sursa internă de venit a debitorului;
• b) riscurilor legate de situația economică din țara în care este denominată moneda respectivă; și
• c) riscul valutar.

Instituțiile trebuie să ia în considerare, la proiectarea sau punerea în aplicare a scenariilor lor de simulare de criză, faptul că efectele riscului generat de acordarea de împrumuturi în valută pot rezulta din creșterea atât a valorii rămase de rambursat a datoriei cât și a fluxului de plăți pentru achitarea datoriei respective, precum și dintr - o creștere a valorii rămase de rambursat a datoriei față de valoarea activelor afectate garanțiilor reale denominate în moneda națională.

Instituțiile trebuie să elaboreze scenarii de simulare de criză schimbând diferiți parametri, pentru a le permite să previzioneze performanțele portofoliului de credite în valută în diferite cazuri, astfel:

• a) presupunând aprecierea ratei de schimb a monedei gazdă cu un procent predeterminat;
• b) presupunând o schimbare a ratei dobânzii în valută cu un punct procentual predeterminat; sau
• c) combinând ambele metode de mai sus.

Pentru a evalua o posibilă vulnerabilitate, instituțiile trebuie să poată demonstra existența unor pierderi suplimentare asociate riscului de credit, care decurg din riscul generat de acordarea de împrumuturi în valută separat de pierderile asociate riscului de credit, precum și a valorilor expunerilor la risc rezultate din impactul scenariului asupra factorilor de risc de credit.

Atunci când se efectuează simulări de criză pentru riscul generat de acordarea de împrumut în valută, instituțiile trebuie să ia în considerare cel puțin:

• a) tipul de regim de curs de schimb și modul în care acesta ar putea afecta evoluția cursului de schimb între moneda națională și valute;
• b) impactul de sensibilitate al fluctuațiilor cursului de schimb asupra ratingurilor/scorurilor de credit ale împrumutatului și a capacităților de rambursare a datoriilor;
• c) posibila concentrare a activității de împrumut într - o valută unică sau într - un număr limitat de valute corelate strâns.
• d) o posibilă concentrare a activității de creditare în unele sectoare specifice ale economiei, în moneda națională, care au o activitate de bază în țări sau pe piețe în valută și evoluția aferentă acestor sectoare strâns corelate cu valute; și
• e) capacitatea de a asigura finanțarea pentru acest tip de portofoliu; în cazul instituțiilor care aplică modele interne pentru calcularea cerințelor de capital pentru riscul de credit, riscul suplimentar legat de acordarea de împrumuturi în valute trebuie să se reflecte în ponderi de risc mai mari pentru astfel de active, iar lista neexhaustivă a variabilelor utilizate în modele trebuie să includă discrepanțele dintre ratele dobânzii, raporturile dintre valoarea creditului acordat și cea a garanției aferente creditului (LTV), corelarea încrucișată a monedelor și volatilitatea.

Instituțiile trebuie să reflecte posibilele deficiențe semnificative integrate în modelele interne ce pot determina o posibilă subestimare a deprecierii monedei în raport cu capacitatea clientului de a - și achita datoria, luând în considerare următoarele elemente orientative:

• a) politicile monetare în perioadă de criză sunt axate deseori pe stimularea economiei reale prin reducerea semnificativă a ratelor dobânzii de referință, modelele interne putând genera informații eronate în ceea ce privește aceste efecte indirecte; și
• b) aprecierea valutară ar putea fi compensată parțial prin scăderea ratelor dobânzii, ceea ce poate duce la o subestimare a riscului asociat împrumuturilor în valută deoarece, în medii cu rata dobânzii zero, s - ar putea ca un asemenea arbitraj să nu fie posibil pe termen lung.

La evaluarea impactului potențial al împrumuturilor în valută asupra rentabilității într - un anumit scenariu, instituțiile trebuie, după caz, să includă regimul juridic și jurisdicția relevantă, ceea ce poate obliga instituțiile să denomineze împrumutul în valută în moneda națională la cursuri de schimb cu mult sub cele de pe piață.